Carmen Firan Fiction India

INDIA - IMPOTRIVA CUVINTELOR

I
I.

India îmi bântuia visele de mult, doar că nu-ţi aminteşti întotdeauna visele iar unele ţi se dezvăluie doar când eşti suficient de copt. În tinereţea mea din România îl invidiam pe Eliade pentru experienţele lui esoterice indiene, îi citeam fascinată povestirile şi încercam să-mi imaginez acel spaţiu al iniţierii spirituale unde eram convinsă că nu voi ajunge niciodată. Aşa că i-am amplificat cum m-am priceput misterul şi am alungat-o prudentă de pe harta călătoriilor posibile în viaţa asta. În plus, nu credeam că India e un loc unde să te duci ca vizitator, ci ca explorator al unui univers încifrat, loc de învăţătură şi de formare. Poeţi, artişti, filosofi au meditat pe teptele din Varanasi, s-au purificat în Gange, au respirat din moleculele unei civilizaţii vechi de 4000 de ani şi pretind că şi-ar fi tras de acolo rotunjimea operei şi simplitatea esenţială. Iisus ar fi fost acolo în pelerinaj şi ar fi rămas mai mulţi ani desăvârşindu-şi cunoaşterea. Cu timpul în capul meu dintr-o ţară, India s-a transformat într-o idee.

De când m-am stabilit în America am căpătat şi eu multe reflexe americane, pe unele mi le amenedez la timp, pe altele le accept şi mă bucur de ele. Călătoresc mult, şi asta îmi dă energie şi timp. Fiecare loc nou am senzaţia că mă întinereşte, după cum curiozitatea mi se pare că poate să întârzie căderea nopţii. În ultimii ani tot mai mulţi americani călătoresc în India şi la întoarcere poţi auzi de obicei acelaşi lucru: fascinant...fără prea multe detalii, ori interesant, dar multă sărăcie...Ceea ce la urma urmei se poate spune despre multe locuri pe lumea asta. Stârnită de valul de excursionişti americani şi de reclama agenţiilor de turism, Incredible India!, pe care o poţi vedea peste tot, de o dorinţă mai veche a soţului meu, am ajuns în sfârşit în India. La o vârstă la care înţelesurile, câte sunt, se aşază, la care te împaci şi cu cele cucerite şi cu cele abandonate.

Am crezut că mă duc oarecum pregătită, am citit ghiduri şi jurnale, am văzut filme şi fotografii, mi-am luat haine subţiri şi albe, pălărie de soare, măşti de praf şi antibiotice, sprayuri împotriva ţânţarilor şi pastile contra malariei, sfaturi de la prieteni americani proaspăt întorşi de acolo sau indieni care trăiesc la New York. Mi-am făcut o mulţime de vaccinuri. Mă simţeam oarecum eroică îmbarcată pe Air India gata să zbor aproape 20 de ore cu sentimentul că o dată în viaţă merită să vezi Taj Mahalul. De unde să ştiu că aveam să fiu curând strivită de propriile mele închipuiri şi limite de turist naiv care are un program de vizitat cu ambiţia să nu scape nimic. India avea o dimensiune temporală pe care la început n-am perceput-o. Era de altfel timpul însuşi. Înghiţind istoria şi viitorul deopotrivă. O energie etern curgătoare care îţi lasă însă impresia încremenirii. De aici a început totul. Credeam că voi călători într-o ţară şi descopeream că de fapt călătoresc în timp, într-o lume în care ordinea convenţională a fost anulată, instituţiile nu par să existe, legile sunt înlocuite de idolatria pentru cei peste 300 de milioane de zei iar oamenii şi-au asumat tacit eternitatea, trăind pasivi şi resemnaţi în aşteptarea reîncarnării viitoare. Aşa se face că India avea să-mi apară nealterată de orice formă de civilizaţie, egală cu ea însăşi de mii de ani şi probabil aceeaşi pentru încă mult timp de acum înainte.

New Delhi. Imagini abundente, vise carnale
Am fost îndemnată să ţin un jurnal. Nu am disciplina jurnalului. M-am simţit mereu stingherită de câte ori am încercat să-mi contabilizez trăiri, vise, stări, amintiri, mi se pare un exerciţiu vanitos să-ţi înregistrezi zilele, dar de data asta m-am decis să urmez sfatul timorată de ideea unui loc puternic şi a unei experienţe pe care poate aveam să n-o mai repet niciodată. Aşa că în prima zi am notat conştiincioasă:
Aterizăm spre miezul nopţii pe aeroportul din New Delhi. Sălile de sosire sunt în construcţie, inundate în praf şi căldură stătută. Pe drumul spre hotel stau cu fruntea lipită de geamul autocarului. Nu e însă prea mult de văzut. Întuneric şi praf. Oraşul pare pustiu, din loc în loc câte o lumină firavă, oameni dormind sub corturi şi în paturi de bambus chiar pe marginea autostrăzii, câini jigăriţi fără somn, câte o vacă în mormane de moloz. Tot oraşul e în reconstrucţie, ni se spune, nu ca pe o scuză, ci cu mândrie. Toată ţara e, doar că în cele două săptămâni cât am călătorit mii de kilometri, nu aveam să vedem prea mulţi lucrând.

Hotelul contrastează puternic cu peisajul parcurs. Un Crown Plaza pe standard american. Baia străluceşte în oglinzi, lumini, marmoră albă şi neagră. Încerc să mă gândesc cât ar fi ora la New York dar rămân încurcată între zi şi noapte, fusuri orare şi continente. La urma urmei timpul e atât cât sunt eu. Şi unde sunt. De câte ori călătoresc în Europa şi fie „pierd”, fie „câştig” şase-şapte ore, mi se pare inutilă încercarea noastră de a împărţi eternitatea în clipe doar pentru a le aduna sau scădea apoi pentru a ne explica devenirea sau dispariţia. Nuanţele timpurilor gramaticale au mai mult tâlc, accept trecutul ca imperfect şi mă trezesc partizană cu mai mult ca perfectul, cu prezentul continuu şi viitorul imediat. Dau drumul la robinet şi timpul începe să curgă egal în chiuveta în formă de scoică. Îmi aduc aminte în ultimul moment să mă spăl pe dinţi cu apă minerală. Pe un perete e atârnată o lanternă. O privim curioşi bănuind că nu e doar un obiect de decor. Şi nu era. Lumina se stinge de câteva ori pe zi, iar noaptea pentru multe ore, oprind şi aerul condiţionat. E martie şi sunt deja peste 35 de grade Celsius. Adorm fără să înţeleg prea bine unde sunt.

A doua zi ne ducem direct în Old Delhi şi luăm şocul în plin. Viaţa izbucneşte violent în stradă încă de la primele ore ale dimineţii. Acolo pare să se întâmple totul, sub cerul descoperit, pe marginea drumului. Indienii trăiesc fără să aibă nimic de ascuns. Şi cei mai mulţi, fără să aibă chiar nimic. Shahjahanabad, cartierul vechi, pulsează de tupuri, culori, mirosuri, animale care forfotesc printre ricşe şi motociclete pe care de obicei circulă o familie întreagă, cu copiii striviţi între cei doi părinţi. Aerul vibrează de mişcare, claxoane, de agitaţia comercianţilor de tot felul între zidurile jupuite şi balcoanele fostelor conace din secolul 17, pe vremuri cu lambriuri de lemn sculptat, acum smulse ori în paragină. Prin pereţii dărâmaţi şi tavanul căzut poţi să vezi înăuntru unde forfotesc alte trupuri, în sari sau ceraşafuri albe. Nu e de altfel mare diferenţă între înauntru şi în afară, locuinţele sunt mai mult adăposturi, destul de discutabile, împotriva musonului care nici el nu poate prea mult spăla din praful şi resturile ce se adună în lunile de secetă şi pe care nimeni nu pare să le cureţe vreodată. Sub o pancartă pe care stă scris peşte proaspăt un bărbat spintecă pe marginea trotuarului o căruţă cu peşte, lângă el altul decapitează pui, în cazane mari clocoteşte curry, la zeci de gherete se vinde limonadă şi iaurt. Din loc în loc pe câte un scaun scos în stradă bărbaţii se tund sau se bărbieresc între ei. Femeile purtând copii în braţe şi coşuri pe cap cară nisip şi cărămizi dintr-un loc într-altul, pentru reparaţii sau construcţii care astfel par să dureze secole. Pe dughene, tarabe improvizate, sau pur şi simplu pe jos se vinde tot ce mâna omului poate produce, din bumbac, metal, pietre semipreţioase, lemn, mătase sau lână, din os de cămălă şi fildeş de elefant, culorile abundă, un nesfârşit bazar se întinde pe străzi înguste şi pieţe aglomerate, în jurul celei mai vechi şi mai mari moschei din India, Jama Masjid, construită de 5000 de muncitori, din 1650 timp de şase ani, din ordinul împăratului Shah Jahan, acelaşi care avea să ordone ridicarea Taj Mahalului. Ne descălţăm. Să mergi desculţ nu e însă foarte tentant, murdăria continuă şi în curtea interioară. Ne punem nişte cipici largi de hârtie albastră care ne fac să semănăm cu nişte chirurgi ciudaţi hoinărind prin spaţiile unei civilizaţii defuncte. Cineva îşi aduce aminte că în 2006 au fost puse aici două bombe. Grăbim pasul aiurea privind în jur suspicioşi. În curtea moscheei în care pot încăpea peste 25 de mii de credincioşi, zac la umbră câţiva musulmani epuizaţi de căldură sau de foame. Ori poate de lene, comentează o turistă indispusă. Ziua roiesc muştele şi spre seară ţânţarii. Iar de sus se năpustesc lugubru corbi şi ulii atraşi de putrefacţia mormanelor de gunoaie şi resturi care flanchează artera comercială principală, Chandni Chowk, care începe de la treptele moscheei şi duce la Fortul Roşu şi templul jeinist Digambar. Copii de toate vârstele ne împresoară făcând tumbe, cerşind, încercând să ne vândă tot felul de fleacuri ori cerând de mâncare. Unii îşi freacă părul ceea ce înseamnă că vor şampon, alţii mimează scrisul aşteptând să le dăm pixuri. India e plină de copii care cresc mai mult goi pe marginea drumului până vor ajunge adolescenţi costelivi care tot pe marginea drumului se vor plimba de dimineaţă până seara în căutare de forme de supravieţuire.

Cu cât înaintezi pe strada principală cu atât aglomeraţia devine mai sufocantă, ricşele trec la milimetru de autobuze jerpelite, fără ferestre şi fără acoperiş în care probabil se pot înregistra recorduri la numărul de călători care pot fi stivuiţi înăuntru şi stratificaţi deasupra. Le vezi trupurile atârnându-le pe uşi şi capetele ieşite prin tavan. Motocicletele feresc în ultimul moment câte o vacă scheletică. Mare diferenţă între vacile din oraşe şi cele de la sate nu există. Nu pasc, caută în gunoaie, trag de căte o sticlă goală de pepsi ori de un cauciuc spart de maşină. Când nu mai dau lapte, sunt lăsate libere să hoinărească pe străzi, mănâncă şi ele ce apucă, la fel ca oamenii. Cei mai avantajaţi par să fie porumbeii. Toată lumea îi hrăneşte, chiar şi cei mai săraci. E un gest sfânt să dai de mâncare păsărilor iar cele sfinte au prioritate înr-o lume în care sufletele sunt egale. Dar doar cele ale animalelor, păsărilor, gâzelor şi amărăţilor. Cele din castele nobile sunt invizibile.

Prima zi a fost excesiv de lungă. Timpul şi-a făcut de cap profitând de indecizia mea de a mă instaura într-un cadru real şi a accepta convenţiile obişnuite prin care lumea poate fi percepută. Simţeam cum creştea un loc diferit de tot ce întâlnisem până atunci. Avea nevoie de timp să se instaureze în dimensiunile fireşti, aşa că am profitat de ieşirea în gol pentru a decodifica picătura concentrată de Indie care credeam că e New Delhi. Nu-mi dau seama cum de am reuşit într-o singură zi să vizităm şi oraşul vechi, şi momumentul funerar al lui Gandhi, ridicat pe locul unde a fost incinerat, acum un parc cu vegetaţie luxuriantă iar în mijloc cu o flacără ieşind dintr-o piatră neagră de granit, să petrecem câteva ore la Mausoleul Humayun, o copie mai mică a Taj Mahalului, înconjurat de grădini şi temple, un loc de o frumuseţe liniştită unde mirosul florilor se face în sfârşit simţit, să ajungem la ora rugăciunii de seară la templul hindus Birla, din seolul 17, unde un guru înveşmântat în culori vii şi cu ghirlande de orhidee atârnându-i de gât incanta în faţa credincioşilor aşezaţi în poziţie de lotus pe podea, să vizităm şi zona guvernamentală cu India Gate, Fortul Roşu, Palatul Parlamentului şi Qutab, cel mai înalt minaret de cărămidă. Toate ca o înghiţitură mare condimentată care ne răscolea simţurile şi pe care fiecare se străduia s-o digere cum se pricepea mai bine. Ne ascundeam unii de alţii surpriza şi senzaţiile, încercam să părem detaşaţi deşi eram cu toţii răscoliţi vizual, olfactiv, cultural, şi era doar începutul unei aventuri într-o lume fără egal şi fără pretenţia de a se vinde altfel decât e în realitate, cum aveam să descoperim în zilele umătoare.

La prânz, în loc de dejun (care e adevărat că trebuia să se petreacă într-un loc nu tocmai atrăgător, înconjurat de roiuri de muşte şi mirosuri înţepătoare), am preferat să umblăm pe străzi, ocolind câinii vagabonzi, lovindu-ne de îmblânzitori de şerpi, copii şi cerşetori, am încercat să traversăm strada spre intrarea într-un părculeţ prăfuit dar cum nu erau semafoare, a fost imposibil, am renunţat, iar seara eram pe o terasă într-un cartier al clasei mijlocii, unde un prieten ziarist francez trăieşte de peste un an, îndrăgostit de India şi de oamenii ei. Mâncăm la lumina lumânărilor curry, şi Frederic ne prezintă invitaţii lui, cam treizeci de prieteni de naţionalităţi diferite care pentru câteva luni, ani sau vieţi s-au decis să trăiească în New Delhi. Nu mă mai miră nimic. Beau votcă din Tajihistan adusă de un productor de film, mă întreţin cu Răzvan, un tânăr om de afaceri român care îmi şopteşte la ureche că India începe dincolo de New Delhi, din punctual lui de vedere singurul loc unde ca străin poţi rezista, să mă pregătesc deci, n-o să mă ducă mintea câtă sărăcie voi vedea, conversez apoi cu o polenză senină şi blondă care îmi ridică moralul vorbindu-mi despre marea dragoste şi mi-l prezintă pe Raj, prietenul ei, graţie căruia India e un basm, cunosc două eleveţience excesiv de înalte care tocmai au sosit în oraş, li se pare excitant muşuroiul uman în care au intrat, dar ele nu doresc decât să vadă Taj Mahalul, mă fotografiez cu patru hinduşi cu turbane colorate care zâmbesc bonomi şi înţelegători la întrebările mele, parte din politeţe, parte pentru că nu vorbesc prea bine engleza. Ei sunt shick, îmi explică, nu cumva să-i iau drept musulmani, iar culoarea diferită a turbanelor nu era pe vremuri întâmplătoare, diferenţia caste, meserii, ori triburi războinice. Apare şi un politician local îmbrăcat elegant, care după câteva pahare de vin franţuzesc desconspiră vehement corupţia instituţională de sus până jos, noroc că băiatul lui e doctor în America. Dar nici America, mă consolează, n-o mai duce tocmai glorios. Mâncarea piperată îmi sfredeleşte stomacul, ţânţarii sunt strălucitori în lumina lumânărilor, nu mi-e somn, fusul orar nu mai are nici o putere, curiozitatea e ca un drog. Simt că toate pot fi amânate aici oricât, că timpul e chiar un şuvoi energetic în care poţi să-ţi înmoi doar un deget sau să te laşi acoperit cu totul, până la dispariţia limitelor.

În cele două săptămâni pe care aveam să le petrec înăuntrul Indiei cuvintele au îngheaţat de multe ori, s-au întors spre sensuri uitate sau neştiute, şi-au cântărit consistenţa ori s-au reinventat din mers pentru a putea duce încărcătura unei realităţi intense şi diferite de expresia cu care le-am obişnuit. Am călătorit mii de kilometrii, cu maşina, trenul sau avionul, cu ricşa sau barca pe Gange, prin mai multe state, unele preponderent musulmane, altele hinduse, la temple jeiniste sau budiste, pe elefanţi la fortul din Jaipur, oraşul roz de nisip, în Agra la Taj Mahal, construit de un nebun îndrăgostit (deşi avea 5000 de soţii, amante şi sclave), la templele Kamasutrei din Kajurahu, la Orcha, cel mai grandios palat al plăcerilor şi decadenţei, unde oamenii continuă să aştepte descărnaţi şi resemnaţi la soare trecerea din viaţa asta în cea viitoare, împreună cu vacile, maimuţele şi cămilele în jurul fântânii din piaţa centrală, la fel de sute de ani, am ajuns la Varanasi unde incurabilii, leproşii, asceţii, aventurierii şi credincioşii vin să moară pentru ultima oară, cu promisiunea că sufletul le va merge direct în rai oprind ciclul reîncarnărilor, am înconjurat stupe budiste rostind mantre în Nepal şi am privit cum cenuşa trupurilor incinerate era măturată în râu, în peisaje halucinante, în faţa templelor care adăpostesc idoli ai cultului falic.

Sunt însă abia după prima zi în India. Mi se declanşează vise abundente, carnale, ca şi cum mi s-ar fi deschis cine ştie ce canale ancestrale, ori s-ar fi crăpat un univers senzorial bine ferecat de educaţie sau de inhibiţii. Visez chipuri din copilărie, exagerat de mari şi de vii, detaliile unor întâmplări din trecut pe care le credeam rezolvate sau depăşite, totul puternic şi aproape, imagini care trec din vis în realitate şi se întorc apoi în camerele întunecoase. Şi nu mai ştiu dacă am pierdut cheia sau am ascuns-o bine.
________________________________________________________________________

II.

După doar două zile petrecute în New Delhi, India pare un loc amestecat în culturi suprapuse, abandonat de toţi cuceritorii incapabili până la urmă să-l înţeleagă în profunzime ori să-l domine până la capăt. Poate de aici şi impresia că oraşul nu are personalitate. Arhitectura britanică se diluează în spaţii prăfuite, senzaţia de oraş în reconstrucţie e mult mai palidă decât aceea a decreptitudinii şi părăsirii.
Din New York vorbeam despre India ca despre o ţară în mare expansiune economică, gata să primească infuzia de capital străin, (asemeni Chinei?), să folosească inteligenţa tinerei generaţii de computerişti ori medici, pe care în America îi vezi peste tot. Odată ajunşi acolo nu am găsit însă prea multe semne de revigorare. Viitorul se ascunsese de noi. Dacă în China comunismul a impus disciplina şi rigoarea muncii, anulând valorile spirituale, India nu poate fi înţeleasă în afara religiei care domină vieţile celor împăcaţi cu natura şi soarta până la contemplarea existenţei acesteia în aşteptarea reîncarnărilor viitoare. Nu ştiu unde sunt cartierele moderne, clădirile înalte de sticlă, spaţiile elegante de afaceri şi birourile economice despre care se vorbeşte. Şi totuşi ele există, mi s-a spus. Visul oricărui indian este ca de la servici să meargă la un club de fitness, să bea cocktailuri pe marginea piscinei. Poţi aştepta şi 12 ani pentru a deveni membru la un astfel de club în New Delhi. Sistemul castelor funcţionează şi azi. Cei bogaţi se lefăiesc în vile şi palate, au servitori, grădinari, şoferi, bucătari. Un servitor e ieftin, mi se spune, cam 20 de dolari pe lună. Din ceea ce văd în jurul meu însă, toate par pure fantasmagorii. Un prieten american aflat într-o călătorie de afaceri cam în aceeaşi perioadă în India, a rămas surprins de povestirile mele, el fusese „escortat” doar în astfel de locuri, purtat cu avioane particulare dintr-un oraş în altul, cazat în palate şi copleşit de opulenţa unui strat subţire, invizibil, care pare să nu aibă nici o legătură cu marea de trupuri a cărei singură performanţă este supravieţuirea. În cele două săptămâni am descoperit în schimb o lume densă, vibrantă, într-o copleşitoare conspiraţie cu timpul pentru care cuvintele ar trebui reinventate sau reinvestite spre a descrie spiritul unei planete străine crescută în subcontinentul asiatic. India nu seamănă cu nimic la nivelul desfăşurării umane, deşi peisajul, templele sau palatele sale pot fi comparate cu altele asemănătoare în alte zone din Asia. Emoţia aici este legată în special de oameni. Oameni în armonie cu natura şi animalele, cu soarele torid şi ploile torenţiale. Oameni care forfotesc fără încetare, chipuri resemnate, trupuri uscate, priviri senine, o împăcare firească, deloc tragică, deloc forţată, cu fatalitatea. Oameni care mănâncă pământul de viu. Blânzi supravieţuitori cu existenţe aspre. Pentru mine India va rămâne un drum nesfârşit de trupuri foşnitoare, un fluviu carnal de culori şi mirosuri curgând într-o altă dimensiune, pentru care încă nu avem măsura.

Jaipur. Teatrul de nisip
Plecăm spre Jaipur dimineaţa devreme. Deşi ne aşteaptă şase-şapte ore în maşină, nu vom rezista tentaţiei de a ne opri la ieşirea din Delhi la templul Bahai, loc de meditaţie şi rugăciune pentru credincioşi aparţinând oricărei religii, o construcţie modernă de marmoră albă, în formă de lotus, o floare care îşi ridică gâtul fragil deasupra apelor stătute simbolizând puritatea şi armonia formelor. Doar că nu e atât de uşor să ieşi ziua din capitala luată în stăpânire de oameni, maşini, motociclete, vaci, într-un trafic haotic îngreunat şi mai mult de baricadele construcţiilor începute şi neterminate. După trei ore în care mai mult stăm decât înaintăm, învăluiţi în praf şi claxoane, mi-e clar că nu vreau să mă întorc aici prea curând. Sunt nerăbdătoare să ieşim în largul Indiei, la ţară, să văd cum arată satele, câmpul, deşertul Rajasthanului. Natura e lăsată în voia ei aici. Pe marginea şoselei apar din când în când aşezări greu de numit, bucăţi de ziduri care ar fi putut fi case dacă li s-ar fi pus şi acoperişul, un fel de bordeie de pământ, corturi şi paturi de bambus pe care dormitează bărbaţi înfăşuraţi în cearceafuri albe. Fiecare aşezare are stocate grămezi de balegă de vacă uscată folosită la aprinderea focului pentru gătit. În India ai senzaţia că totul se refoloseşte până la dezintegrarea în elementele de bază. Satele nu au curent electric, doar câte un chioşc improvizat reprezentând şi „magazinul sătesc” şi „cafeneaua” are alături un mic generator ruginit care dă lumină singurului bec atârnat deasupra tejghelei. În adăposturi alături de oameni se aşază seara şi animalele, poţi să vezi câte o cămilă îngenuncheată lângă patul de bambus, sau câte o oaie culcată pe prag. Curiozitatea îmi e satisfăcută dar inima mi se strânge cu fiecare kilometru făcut înâuntrul marii Indii, cea încremenită în timp, desfăşurându-şi la nesfârşit trupul uscat, ars de soare, un purtător temporar al sufletului etern purificat prin foc şi retrimis să îmbrace altă formă de viaţă pe marginea drumului care vine de niciunde şi duce niciunde. E greu să accepţi că oamenii aceia se nasc, trăiesc şi mor pe marginea drumului, fără să aibă aproape nimic, aşteptând lunile de vară în care musonul va spăla praful şi va creşte bruma de recoltă. Doar că în ultimii ani plouă tot mai puţin iar criza economică e tot mai mare pe fondul creşterii demografice, orezul e insuficient iar inflaţia agravează lucrurile. Pământul e secătuit, populaţia însă în creştere. În ziarele de dimineaţă abundă ştiri dintre cele mai tragice: zilnic se sinucid câteva famlii de fermieri în statul Rajasthan, incapabili să-şi plătească datoriile la bănci, înfometaţi şi fără nici o speranţă; bărbaţii tineri sunt atraşi în clinici unde sub pretextul unui control medical de rutină li se face fără ştirea lor vasectomie pentru a opri înmulţirea populaţiei, creşte numărul cerşetorilor, prostituţia, traficul de organe…Te-ai aştepta ca într-o astfel de lume unde sărăcia celor mulţi este covârşitoare să fie multe furturi, jafuri şi crime. Paradoxal, infracţionalitatea este însă scazută sau nu mai mare ca în alte ţari, valorile spirituale primează aici, religia funcţionează ca o instutuţie paşnică a liniştii sociale.

Timp de două săptămâni voi călători prin cinci state, mii de kilometri, cu autobuzul, trenul, avionul, cu elefantul, ricşa sau cu barca pe Gange. Dar pe jos e aproape imposibil să mergi. Eşti imediat înconjurat de zeci de copii, femei cu sugari în braţe, tineri insistenţi care vor sa-ţi vândă orice, invalizi şi cerşetori. Unii turişti merg şi ei pe stradă cu lati, un băţ de bambus, ca mai toţi localnicii, obiect de apărare folosit chiar şi de puţinii poliţişti ori paznici pe care i-am văzut în aeroporturi sau în faţa vreunui monument UNESCO... Instituţiile par discrete de la nivelul străzii, nu ştiu prea mult despre birocraţia introdusă de britanici dar pot să-mi imaginez câte ceva despre slăbiciunea lor de azi. Ni se spune că forţele de ordine şi pază sunt în special pentru protecţia guvernanţilor, persoanelor oficiale ori proprietăţilor celor bogaţi care nu se aflau însă pe traseul nostru turistic. La întrebarea ce se întâmplă dacă are loc vreun accident sau dacă i se face cuiva rău, vine poliţia? Dar salvarea? Ghidul a zâmbit misterios. Nu vine nimeni. Mai bine ţineţi degetele încrucişate. Şi dacă moare un turist? am insistat jumate în glumă, jumate în serios Îl ardem şi îl suflăm în Gange, ne-a răspuns ghidul, zâmbind ambigu. E timpul să lucrăm puţin la karmă, ne-am gândit, deşi părea cam târziu şi în orice caz inutil.

Am supravieţuit. Apunea soarele când am ajuns în Jaipur, faimosul Pink City, capitala Rajasthanului, fondat în anul 1727 de Maharajahul Mohit Krishnia şi pictat în 1876 în roz, de fapt în culoarea nisipului, pentru a celebra vizita Prinului de Wales. Pe colinele din jur se ridică fortul Nahargarh şi la intrarea în oraş Palatul Vânturilor, în mijlocul lacului Maotha. Zidurile palatului au 953 de ferestre mici deschise prin care circulă vântul. Străzile perpendiculare sunt înţesate de bazaruri şi tarabe, oraşul vuieşte de mişcare şi culori, motocicletele şi ricşele trec la milimetru de elefanţi, capre şi măgari. Peste 2,7 milioane de locuitori şi animale mai multe ca oriunde plimbânu-se liniştite pe stradă ori folosite la transportul a tot felul de saci, baloturi sau bidoane cu lapte proapăt. Oraşul a fost construit conform principiului arhtectonic hindus, multiplu de opt (Mandala, cunoscută ca Pithapada). Nouă semnifică cele nouă planete ale vechiului zodiac astrologic (arhitectul oraşului Jai Singh II era şi un renumit astronom), arterele comerciale sunt şi ele 27, multiplu de 9, având câte o stradă care le taie pentru fiecare planetă. De pe vîrful clădirilor în paragină, sar maimuţe în crengile copacilor sau pe tejgheaua vreunui vânzător de fructe. Oraşul, înconjurat de ziduri şi porţi pictate, pare un teatru de nisip, o scenografie creată pentru spectacolul uman care nu e mai prejos decât decorul speactaculos.

A doua zi ne trezim la cinci dimineaţa pentru a lua elefantul care ne va urca la fortul Amber din secolul XVI. Aşteptăm aproape o oră la coadă să ne vină rândul la elefant. Ne vom înoarce însă într-un jeep, elefanţii nu au voie să facă mai mult de trei drumuri pe zi, s-a dovedit că sănătatea le este afectată la efort prelungit. Ne simţim vinovaţi şi îi dăm un bacşiş bun stăpânului care ne arată mereu că elefantului îi e foame. O bancnotă cade pe jos, elefantul o ridică din nisip cu trompa şi i-o întinde stăpânului care mai cere un bacşiş pentru inteligenţa animalului. La sfârşit ne va arăta că de fapt e o femelă şi în plus gravidă şi ne mai cere un bacşiş pentru lărgirea familiei. Nu e mare plăcere pe elefant, din când în când ne trezim cu un duş fierbinte, când îşi scutură obosit trompa, ne bălăngănim pe spatele lui mai degrabă stingheriţi, experienţa e făcută să creeaze mai mult o senzaţie de turist care să aibă ce povesti la întoarcere. Nici pe cămilă nu e mai bine. Dar pe jos e imposibil. Copiii ne pândesc peste tot să ne vândă te miri ce. Ne vom alege din politeţe cu mulţi elefanţi de lemn şi os, pandative, cuţite, fluiere, şaluri şi ganeshi de fildeş, spre bucuria prietenilor şi familiei. După amiaza pe stadionul oraşului din nou elefanţi, de data asta frumos îmbodobiţi pentru festivalul anual, o explozie de costume, dansuri şi muzică, măşti, parada animalelor mari şi blânde strălucind de pietre semipreţioase şi brocarturi. Mai avem timp să vizităm şi muzeul Palatului Maharajahului, şi observatorul astrologic conceput de Jaisingh unde ne căutăm semnul zodiacal în forme geometrice stranii formate din linii drepte şi curbe, piramide şi sfere. Căldura e năucitoare, oboseala ne încetineşe reacţiile, traversăm şi aproape că ne lovim de un elefant. O maimuţă ne atinge cu coada. Nu m-aş mira să ajungem să ne citim viitorul într-o picătură de apă sau trecutul într-un fir de nisip.

Seara se aprind focuri în intersecţiile oraşului, în faţa templelor, pe străzi. Începe sărbătoarea culorilor, Holi. Adorm cu televizorul deschis pe un meci de cricket, încă o urmă a imperiului britanc care a lăsat în urmă ce-a putut într-o lume care îşi vede tăcută de drumul ei mai departe. Continui să visez tumultuos, chipuri care se aglomerează grosolan, cu trăsături primitive, figuri zgomotoase care îşi strecoară pentru câteva secunde capul în cadru şi apoi dispar ca într-un teatru cu păpuşi în mărime naturală, chipuri fardate sau doar coloate de căldură.
________________________________________________________________________

III.

Golden Tullip, hotelul unde stăm în Jaipur, face parte dintr-un lanţ german de hoteluri decorate minimalist, art nouveau, cu sticlă opacă şi aranjamente florale proaspete în fiecare dimineaţă. În cameră o telecomandă ne stinge luminile, ne dă drumul la apă în baie, ne trage draperiile, ne deschide televizorul şi aerul condiţionat. Niciodată n-am apreciat mai mult confortul ca în acele zile istovitoare când ajungeam seara plină de praf, arsă de soare, cu hainele boţite şi cu stomacul întors pe dos, nu de la mâncare, ci de la emoţia străzii care te face să tragi aer în piept doar pe jumătate, ca pentru a nu deranja prea mult rostul acelei lumi. Când se opreşte însă lumina, telecomanda îngheaţă şi intră în funcţiune lanterna atârnată deasupra patului care nu poate comanda prea multe.

Camera e pentru nefumători, aşa că îmi iau ţigara şi cobor în holul hotelului. Nu am brichetă şi pândesc pe cineva să-i cer un foc. Nu fumează nimeni. Pe nişte canapele în formă de lotus câţiva ruşi vorbesc tare şi îşi probează bluzele de bumbac cumpărate din bazar; din câte înţeleg le place modelul dar li se par mânecile prea scurte. Un tânăr indian numai piele şi os care pare să le fie ghid personal se retrage şi aşteaptă să se liniştească. Mă apropii şi îl întreb dacă are un foc. Scoate din buzunar un pachet de chibrituri şi mi-l întinde. După zâmbetul meu prietenos de mulţumire, se aşază lângă mine şi mă întreabă în engleză de unde sunt. De obicei răspund „din România”, despre care nimeni nu pare să ştie prea multe, aşa că evit eventualele conversaţii convenţionale care ar urma.

De data asta oboseala mă face neatentă, îi răspund că sunt din New York şi faţa tânărului indian se schimbă brusc, aproape i se umezesc ochii, mă priveşte cu sinceră compasiune: „Îmi pare foarte rău pentru tine”, îmi spune. „Am auzit că în America e foarte greu acum, oamenii îşi pierd casele, slujbele, a căzut dolarul, mare păcat! Noi urmărim aici tot ce se întâmplă. ” şi mila îl copleşeşte. „Ei, nu e chiar atât de rău”, mă apăr cu jumătate de voce şi îi ofer o ţigară să-l mai destind. Nu fumează. Sau poate nu vrea să-mi agraveze situaţia. Îi întind pachetul de chibrituri şi îmi face semn că pot să-l păstrez. Între timp ruşii au decis că mânecile prea scurte sunt nimerite vara şi îl strigă binedispuşi: „Harasho, Abi, padiom!” Tânărul îmi aruncă o privire stingherită şi consolatoare, îmi urează noroc şi îşi ia în primire grupul despre care sigur ştie că trece prin timpuri prospere.

Mă alătur şi eu grupului meu de americani corciţi (cu excepţia unui colonel în rezervă, mormon din Utah şi a unui comerciant plin de tatuaje din Las Vegas), evit o maimuţă care se postase în faţa autocarului, maimuţărindu-se spre delectarea turiştilor contra a câtorva rupii pe care un bărbat slab, desculţ şi fără dinţi îi strânge într-un chipiu ponosit, şi cu mai puţin entuziasm sunt gata de călătoria spre Agra care va dura şase-şapte ore.

Agra, locul unde nu e bine să întârzii prea mult. Şi probabil că nu ar fi mulţi care să-şi dorească să ajungă acolo dacă nu ar fi Taj Mahalul, decretat una din minunile lumii, în care însă dragostea atinge absurdul. Împăratul Shah Jahan, deţinător a nenumărate neveste, amante şi sclave, a căzut în mod ironic grav îndrăgostit de una din soţiile lui care a murit născându-i al treisprezecelea copil şi i-a comandat un mausoleu a cărui construcţie a durat zeci de ani şi la care au lucrat de mii de oameni. La sfârşit a mai ordonat şi să li se taie degetele celor care au realizat decoraţiile în marmoră pentru a nu mai putea repeta vreodată tehnica şi motivele artistice. Taj Mahalul depăşeşte clişeul turistic, e cu adevărat de o frumuseţe linştită şi curată, doar megalomania împăratului musulman îl transformă într-un simbol al fanatismului şi puterii.

Am ajuns la intrarea în Taj Mahal dimineaţa, când soarele nu părea prea ostil şi nici coada la celula electronică de securitate prin care sunt obligaţi să treacă vizitatorii nu era prea mare. În schimb, cerşetorii se întindeau deja de-a lungul zidurilor iar vânzătorii de suveniruri erau mai mulţi ca oriunde. Tineri costelivi, agitaţi, mişcânu-se agil de la un autocar la altul, urmărind turiştii cu tenacitate şi cu bună psihologie, încât e aproape imposibil să nu le cedezi. Evitaţi să le vorbiţi sau să-i priviţi în ochi, am fost instruiţi. Dar poţi?!

Din parcarea unde ne lasă autocarul trebuie să mergem o bucată pe jos pentru a ne îmbarca în microbuze electrice care ne vor duce la intrarea în complexul monumental, măsuri impuse de UNESCO pentru protecţia împotriva poluării. Acei câţiva zeci de metri făcuţi pe jos par o eternitate. Tinerii zornăindu-şi marfa ne înconjoară agresivi (cuvântul agravare, spunea o turistă, vine probabil de la Agra…) Mergem în grup compact, cu capul în jos, stânjeniţi, iar vânzătorii tot mai excitaţi ne taie calea. Urc în microbuz bucuroasă că am scăpat de data asta fără nici un elefant sau vreun colier de care n-am nevoie. Microbuzul e plin, rămân în picioare şi mă sprijin de rama ferestrei deschise din faţa mea. În acel moment o duzină de brăţări îmi alunecă pe mână. Încerc să le scot pentru a i le înapoia tânărului care îmi zâmbeşte larg de pe trotuar, dar el insistă lăudându-şi marfa, îi spun că nu le vreau dar se face că nu înţelege, îi spun că n-am bani, “later”, îmi răspunde şi între timp maşina porneşte şi intru în panică, vreau să-i arunc brăţările pe fereastră, nu le-am plătit şi băieţii ăştia sunt şi-aşa năpăstuiţi, dar ghidul mă linişteşte : Vă va aştepta la întoarcere, îi plătiţi atunci. Dar o să mă mai ţină minte? Ghidul zâmbeşte de parcă i-aş fi spus cel mai naiv lucru din lume. Nu vă temeţi, vă recunoaşte cu siguranţă. E tehnica lor să agaţe turiştii. Nu-l cred. Spaţiul din jurul mausoleului e aglomerat la refuz, zilnic vin aici mii de vizitatori, zeci de autobuze. Brăţările îmi zornăie pe braţ, turiştii din microbuz mă privesc dojenitor, mă uit stânjenită pe fereastră şi-l văd pe băiat făcându-mi vesel cu mâna. E desculţ, are un tricou ponosit şi o pereche de pantaloni rupţi. Mi se strânge inima. Nu îmi pun problema că nu îmi doream brăţările lui, sunt acum chinuită că nu i le voi plăti.

Dacă tot mi-am stricat ziua accept nepăsătoare o fotografie de grup în faţa intrării la Taj Mahal. Tot ghidul îmi explică politicos că deşi avem aparatele noastre personale, trebuie să-i lăsăm şi pe oamenii aceia să facă un ban. După întâmplarea cu brăţările, oricum nu mi-ar fi trecut prin cap să mă opun. Din primele zile în care am ajuns în India am învăţat că trebuie să accepţi cât de multe servicii pentru a le da indienilor şansa de a câştiga ceva, de multe ori singura lor sursă de supravieţuire. Am ezitat odată să luăm ricşa doar pentru că ne era milă de bătrânul numai piele şi os care ar fi trebuit să pedaleze o bicicletă ruginită cu noi în spate. Ne-a privit implorator, refuzul nostru însemna doar mai puţin orez pe masa copiilor. Pe de altă parte, corupţia instituţiilor indiene nu e un secret pentru nimeni. Ca să fie angajaţi în serviciile publice, indienii cu educaţie minimă sau medie au nevoie de relaţii şi trebuie să dea sume considerabile de bani. Salariile sunt însă infime. Îi lăsăm deci, învingându-ne jena, să ne care genţi uşoare pe care le-am putea foarte bine lua singuri pe umăr, să ne deschidă uşa, face pantofii, aduce apa, chema taxiul, şi multe altele doar pentu a le oferi bacşişul care pentru ei înseamnă cu adevărat un ajutor. Am cumpărat odată de la un adolescent un pandativ din os de cămilă. Imediat au mai apărut trei băieţi gata să-mi vândă încă douăzeci. Le-am explicat că nu preţul (probabil cam 2 dolari!) mă oprea să mai cumpăr şi altele, dar pur şi simplu nu aveam ce face cu atâtea. Au insistat, mi-au spus că sunt elevi, că au nevoie de bani pentru haine şi cărţi, le-am oferit atunci o bancnotă mai mare pe care însă au refuzat-o, ei voiau să le cumpăr marfa, m-au convins, am mai luat câteva iar ei mi-au oferit unul gratuit la sfârşit în semn de mulţumire… M-au impresionat. India e mereu altfel decât îţi imaginezi. I-am spus povestea ghidului nostru care m-a privit din nou ca pe o naivă: Şi la sfârşit nu v-au propus să mergeţi cu vreunul din ei acasă, să vă arate cum trăieşte o familie de indieni? Şi la urmă să vă ceară o donaţie...? Şi ştiţi că toţi aceşti copii sau adolescenţi care vând suveniruri pe străzi, în parcări sau în faţa monumentelor turistice sunt manevraţi de o mafie, că banii nu le revin lor ci celor care îi folosesc? L-am privit suspicioasă. Mai târziu, în gara din Agra, invadată de muşte, hamali, cerşetori, lustragii de pantofi, vânzători de nimicuri, femei cu sugari în braţe privindu-ne implorator cu mâna întinsă, autocarul nostru a fost imediat înconjurat de copii handicapaţi, deformaţi de elefantism sau poliomelită. Imaginea era sfâşietoare. Aveam să citim însă în ziare că mulţi sunt intenţionat schilodiţi tot de grupuri mafiote care îi folosesc ca cerşetori.

La intrarea pe poarta care dă în complexul de grădini în care se ridică Taj Mahalul, femeile sunt dirijate la drepta şi bărbaţii la stânga, pentru a trece prin celula electronică. Controlul e strict, bărbaţii mai ales sunt verificaţi cu grijă şi li se cere să-şi golească buzunarele. Înăuntru nu există nici pază, nici poliţie, vom descoperi însă multe grupuri de tineri indieni care îşi petrec ziua acolo vânând turiştii neatenţi, mai exact portofele sau aparate de fotografiat. Nu ştiu dacă ei sunt trecuţi prin celulă la ieşirea din complex sau dacă paznicii nu-şi iau şi ei o parte din prada zilei. Taj Mahalul merită însă drumul, oboseala şi riscul.

Grupuri masive de vizitatori musulmani admiră bijuteria civilizaţiei lor, din păcate apuse în timpurile moderne. Am înconjurat şi noi de câteva ori acea imensitate ridicată doar pentru a adăposti un sarcofag mic, am făcut fotografii, ne-am păzit buzunarele, şi am ieşit pe esplanada de marmoră de unde ai perpectiva grădinilor şi celor două moschei care încadrează Taj Mahalul. Între timp soarele dogoreşte ameţitor. Esplanada e însă în umbră şi grupuri de femei musulmane stau aşezate în cercuri pe jos. Mă aşez lângă ele şi gestul meu susţinut de fusta lungă şi zecile de brăţări care îmi ajung până la cot le face să mă privească amuzate, curioase, cu o simpatie reţinută. Le par poate cumva evadată din cultura lor într-o lume pe care nu ştiu dacă o admiră sau o ironizează.

Ieşim pe poarta Taj Mahalului odată cu alte sute de vizitatori epuizaţi de oboseală şi căldură. Microbuzul electric ne aduce în parcarea uriaşă unde fără ghid n-am identifica niciodată care e auotbuzul nostru între zeci asemenea care îşi aşteaptă turiştii. Vânzători şi mai mulţi decât dimineaţa se năpustesc pe noi simţindu-ne cu nervii slăbiţi. Când pun piciorul pe scara autobzului, apare şi băiatul meu sa-şi recupereze banii pe brăţări. Răsuflu uşurată şi nu obiectez când îmi cere dublu decât atunci când mi le strecurase cu dibăcie pe mână.

Din Agra luăm trenul spre Kajurahu. Din fericire suntem la clasa întâi. Aer condiţionat, ziare, sticle cu apă, fotolii confortabile. Câteva ore se vor perinda prin faţa ochilor noştri aceleaşi peisaje dezolante, oameni şi animale amestecate cu natura şi pământul pe care nu şi-au propus să le cucerească. Bucăţi de ziduri şi paturi de bambus amintind că trecem prin aşezări rurale, câmpuri virgine sau cultivate cu sudoarea trupurilor plăpânde înfăşurate în sari şi cearceafuri albe. Lângă mine un tânăr indian citeşte fraţii Karamazov în engleză. În rândul din faţă o femeie în vârstă, cu siguranţă dintr-o castă nobilă, îşi scoate din geanta Louis Vuiton celularul şi îşi cheamă şoferul s-o aştepte la gară. India are să-şi păstreze misterele, extremele şi contradicţiile până la sfârşit.
________________________________________________________________________

IV.

După câteva zile ale sejurului meu indian, când şocul unei culturi atât de diferite trecuse, când mă aşteptam să mă obişnuiesc oarecum cu spiritul locurilor, m-am trezit cu sentimentul că oricât aş călători în interiorul acestei ţări, oricâte oraşe, palate musulmane, moschei, stupe budiste, temple hinduiste ori janeiste aş vedea, nu voi înţelege India niciodată. Un sentiment care poate să fie provocator ori să-ţi inducă resemnarea. Instictiv, pentru a fi oarecum în armonie cu acea lume în care timpul pare să nu aibă putere, am ales renunţarea. Am încetat să mai caut explicaţii, să găsesc motivaţii, să mă mir sau să aştept altceva decât repetiţia unui ritual etern, egal cu el însuşi, exersat pe un teritoriu de trupuri şi ele resemnate.

E ziua în care zburăm de la Kajurahu la Varanasi, oraşul sfânt al Indiei, între cele mai vechi oraşe locuite din lume, locul unde hinduşii din toată lumea visează să ajungă şi chiar mai mult, să moară, respectând credinţa conform căreia sufletul li se va duce direct în Rai, oprind ciclul reîncarnărilor. Varanasi e şi oraşul Shivei, zeul distrugerii, cel mai venerat în India, odată ce distrugerea face loc unui alt început, unui alt ciclu de viaţă, în căutarea iluminării şi perfecţiunii.

Resemnarea pe care hotărâsem s-o afişez avea să fie curând răvăşită de imagini şi trăiri pentru care un outsider nu cred că poate pretinde vreodată că ar fi pregătit. Ceea ce pentru noi se poate traduce ca emoţionant, acolo are doar semnificaţia unui act banal, parte din ritualuri ancestrale păstrate intacte. Cum? Deşi îmi propusesem să nu mai găsesc explicaţii, mă gândesc că viaţa acelor oameni a rămas foarte aproape de natură, pământ, animale şi zei, nealterată de formele noastre de civilizaţie, în timp ce hinduismul sau budismul le-au oferit valorile spirituale necesare spre a-şi accepta soarta.

Varanasiul, oraşul sfânt, spiritual, mistic, unde morţii sunt arşi iar cenuşa le este suflată în Gange, va fi cu atât mai şocant cu cât venim din Kajurahu, un sat liniştit mai puţin atacat de industria turistică, faimos pentru templele decorate cu scene erotice din Kamasutra. Cuvinte cheie pentru hinduşi: sex, foc şi moarte, sunt legate între ele prin ritualuri, credinţe şi practici vechi de mii de ani. În sate izolate încă şi azi se mai practică sati, ritual de sacrificiu al văduvelor. Dacă le moare bărbatul, tradiţia le obligă pe femei să-şi ia singure viaţa aruncându-se în foc pentru a-şi dovedi dragostea. Sunt ajutate de membrii familiei şi prieteni apropiaţi, li se dau droguri pentru a le diminua frica şi durerea, iar dacă refuză, sunt forţate s-o facă.

Rajii, războinicii din provincia Rajastan, mândri şi iuţi la mânie, sunt vestiţi şi prin gelozia lor, gata oricând să sară la luptă pentru a-şi apărea onoarea.

Femeile au avut mereu un statut controversat în India. Sunt mai numeroase decât bărbaţii dar în anumite provincii nu se bucură nici azi de drepturi egale. Procentul lor de alfabetizare este mult mai mic decât al bărbaţilor, ca urmare sunt folosite la munci necalificate. Le vezi peste tot mişcându-se încet, cărând pe cap ligheane cu nisip, vase cu apă, găleţi cu pământ, înfăşurate în sari în culori vii şi cu un copil mic în braţe. Dacă bărbaţi costelivi mişună peste tot, femeile sunt ţinute mai mult în jurul casei, plinuţe şi vesele, în ciuda vieţii austere. Par mereu curate în ciuda prafului şi condiţiilor precare de existenţă. Unele misterioase, frumoase, altele fără vârstă, cu pielea arsă de soare şi gesturi leneşe. Unele privind lumea prin ferestre mici, altele lăfăindu-se pe perne în balcoane. Pot fi cu uşurinţă exploatate dar pot şi provoca pasiuni mistuitoare. Dacă Taj Mahalul a fost construit pentru a adăposti trupul neînsufleţit al soţiei unui împărat, în Orcha, cel mai spectaculos palat al plăcerilor şi decadenţei, alt rege avea să construiască un grandios pavilion pentru curtezana sa, fermecătoarea cântăreaţă şi dansatoare Rai Parveen.

Răsfăţul şi pedeapsa, ritualurile şi credinţa ating în India extreme. Oamenii se supun docili tradiţiilor şi idolilor, acceptându-şi sacrificiul şi salvarea care curg egal din gurile celor peste 300 de milioane de zei. În India ce nu e depresiv e monumental, sărăcie imensă şi o resemnare blândă a oamenilor reîncarnaţi în acelaşi praf de mii de ani, şi din loc în loc urme fantomatice ale unei civilizaţii cândva prospere, ridicată însă deasupra aceleiaşi uriaşe jertfe umane care nu cere nici milă nici ajutor, doar o acceptare în afara sistemului nostru de judecată şi valori.

“Varanasi este dincolo de cuvinte”, mă previne o turistă proaspăt întoarsă din locurile unde viaţa şi moartea ard pe acelaşi rug şi sunt suflate în Gange. “De neînchipuit cât de puternic e totul. Mi s-a întors stomacul pe dos. Şi culmea, mâine m-aş întoarce acolo…” Cum să explici magicul acelor ţinuturi care îţi repugnă dar te şi seduc, te resping dar te cheamă înapoi, sfredelindu-ţi simţurile, provocându-te să mai încerci o dată să înţelegi ceea ce ei, indienii, nu şi-au propus vreodată să descifreze. Credinţa funcţionează acolo ca un drog. Din ea îşi trag puterea să supravieţuiasă şi amărâţii, pe ea se bazează sistemul castelor, îi împacă pe “untouchable” cu maharajahi şi face posibilă coexistenţa unor lumi paralele care nu se intersectează aproape niciodată.

După călătoria în India, m-am revăzut cu o prietenă indiancă, medic în New York. Mi-a cerut să-i spun în ce oraşe am fost, cu ce impresii am venit. La început mă privea cu acel zâmbet îngăduitor pe care îl au indienii, prietenos, umil şi mândru în acealaşi timp, dar pe măsură ce-i povesteam, devenea tot mai interesată, mă copleşea cu întrebări, părea oarecum surprinsă de propria ei ţară. Mi-a mărturisit că ea a crescut într-un conac pe malul mării, cu servitori, bucătari şi şoferi, că aproape niciodată nu a mers pe stradă pe jos, că pentru cei bogaţi ieşitul din casă presupune să te duci la cumpărături în magazine scumpe şi apoi la cluburi de fitness unde bei cocktaluri pe marginea piscinei… Traseul meu turistic nu trecuse însă nici prin cartierele cu clădiri de sticlă şi oţel unde tineri educaţi formează noua clasă mijlocie a erei tehnologice, nici prin locurile unde vechile caste nobile îşi perpetuează bunăstarea. Eu am avut norocul să văd India intactă de mii de ani.

Ajungem în Varanasi (pe numele lui vechi, Benares sau Kashi) la apusul soarelui. Tot ce ştiam despre acest oraş sfânt erau câteva imagini din filmul Baraka, treptele albe de marmură şi muşuroaie de trupuri care se scaldă în Gange, paginile citite în Eliade despre exodul pelegrinilor spre Meka hinduismului, (numită şi oraşul templelor, capitala culturală sau religioasă a Indiei, oraşul luminilor sau al învăţăturii). Aici Budha şi-ar fi ţinut prima lecţie, la Sarnath. Mai ştiam faptul că Allen Ginsberg stătuse doi ani aici meditând şi căutându-şi calea spirituală, primul vestic care a incantat mantra Hare Krishna. Octavio Paz a fost numit în 1962 ambasador al Mexicului în India şi în cărţile dedicate experienţei sale pe subcontinentul indian, Varanasi are un loc special. Aici se spune că a fost iniţiată Ayuverda, “ştiinţa vieţii”, sistemul de medicină tradiţională indiană devenit o formă alternativă pentru medicina vestică. Fascinaţia pe care acest loc de rugăciune şi reculegere l-a avut pentru artişti, muzicieni, scriitori şi filozofi este dublată de atracţia pentru milioane şi milioane de credincioşi, aventurieri, bandiţi, cerşetori, preoţi, bolnavi în stadii terminale, leproşi, handicapaţi, drogaţi, nebuni care îşi caută salvarea sau refugiul, rostul sau sfârşitul.

Mark Twain spunea că Benares este mai vechi decât istoria, mai vechi decât tradiţiile, chiar mai vechi decât legendele şi arată de două ori mai vechi decât toate astea laolaltă.

Dar toate cuvintele, imaginile şi închipuirile se evaporă odată ce intrăm mai adânc în oraş. Seara pe malul Gangelui are loc procesiunea lampioanelor, ceremonial religios în care sunt aprinse focuri şi lămpi, credincioşi amestecaţi cu turişti şi curioşi meditează şi incantează, se roagă pentru purificarea spirituală, aruncă lumânări şi flori galebene pe Gange, se aud clopote şi talăngi, vibrează aerul de sunete şi mirosuri.

Luâm o ricşă-bicicletă pedalată de un bătrân costeliv în sandale rupte. Îi auzim gâfâitul şi răsuflarea precipitată prin gura fără dinţi şi ne simţim vinovaţi. El ne zâmbeşte recunoscător că l-am ales să ne ducă pe malul Gangelui unde spactacolul, parte misterios, parte turisitic, e gata să înceapă. Drumul e însă neaşteptat de lung şi pe măsură ce ne apropiem de fluviu, aglomeraţia devine înfricoşătoare. Ricşa noastră trece la milimetru de motociclete, vaci, maşini jupuite, maimuţele sar pe deasupra, o lumină grea portocalie învăluie praful, claxoanele, dangătul clopoţeilor, foşnetul străzii compacte cu trupuri. Îmi ţin picioarele strânse şi mâinile pe lângă corp de teamă să nu-mi fie smulse din mers de câte o motocicletă care trece în viteză cu trei sau patru ghemuiţi deasupra ghidonului. La un moment dat e imposibl să mai înaintăm. Plătim şi o luăm pe jos duşi de valul de oameni care se îndreaptă spre treptele care coboară în Gange. Pâmânt răscolit, cleios, vânzători de mărunţişuri, capre, cerşetori, copii mai mult goi, îmblânzitori de şerpi, femei flămânde, asceţi pictaţi pe faţă şi cu ghirlande de flori atârnându-le pe corpul descărnat, febră, disperare, mirosuri înecăcioase, un aer material, greu, să-l tai cu cuţitul. E întuneric. Treptele sunt deja saturate de trupuri în aşteptarea ceremonialului. Focurile se ridică în cântecele credincioşilor care îţi dau fiori. Luăm o barcă şi vom privi totul de la distanţă, plutind pe Gange, asediaţi de ţânţari şi de copii care ne sar în barcă să ne vândă flori mici galbene şi lumânări pe care trebuie să le dăm drumul pe apă odată cu doinţele noastre. Ne supunem la orice, dezorientaţi şi copleşiţi. Sunt şi fericită şi nefericită, mă simt norocoasă că am ajuns acolo dar tot ce-mi doresc e să scap sănătoasă şi nevătămată. Nu simt nimic sfânt, doar un show bine pus la punct, preoţi şi tot felul de guru cântând răguşit în microfoane pe fundalul clopotelor care bat fără încetare.

A doua zi, la 5 dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, suntem din nou într-o barcă pe Gange, de data asta pentru ritualul purificării trupurilor, în timp ce pe mal sunt arşi morţii din ziua precedentă. Ziua peisajul e grandios dar nu mai puţin înfricoşător. Aerul la fel de pestilenţial. Port o mască spre disperarea soţului meu care se simte ruşinat. “ Tu şi japonezii ăştia, e caraghios…”. Nu era de loc. Ziua e şi mai rău. Mirosul sutelor de cerşetori care trăiesc şi îşi fac nevoile chiar acolo, pe pietrele umede ori pe pământul cleios, se amestecă în cel al animalelor jigărite şi al trupurilor arse peste care membrii familiei aruncă uleiuri, flori şi esenţe care ajută ca arderea să fie mai rapidă şi mirosul de carne arsă deturnat în ceva greţos. Pluteşte în aer cenuşa trupruilor trecătoare şi particole materiale imemoriale. Hainele mele câdva albe (cum văzusem în filme că se poartă în India) au ajuns de culoarea Gangelui învolburat.

Palate şi temple înalte se aliniază pe mal şi la picioarele lor ghaturile adună sute şi sute de pelerini care vin să se scalde în Gange. Unii intră îmbrăcaţi, alţii goi puşcă, unii se cufundă de câteva ori, alţii se freacă bine cu săpun, femeile spală rufe, animalele se răcoresc şi ele, unii beau din apa aceea spre purificare totală, alţii mătură în ea cenuşa vreunei rude cu bucăţi de trup nears cu tot. Pe mal sunt întinse la uscat sari şi bucăţi de pânză ale celor care se scaldă în apa sfântă. Par steaguri întinse la soare, insemnele capitulării pe malul fluviului sfânt şi devorator.

În timpul moosonului Gangele se umflă acoperind treptele, se ridică până la ferestrele templelor şi palatelor, ia cu el oameni şi animale, obiecte şi spirite, bucăţi de trupuri, aşteptate de crocodili şi corbii care se rotesc în cercuri deasupra apelor.

Încă o zi într-o lume în care miracolele sunt doar cenuşă. Dacă n-aş fi îngrozitor de obosită, normal ar fi să am insomnii. Dar nu mai am putere pentru nimic. Noaptea mă soarbe şi mă cufund în apa ei maronie. Nici o scânteie la orizont. Visez cenuşă.