VORBITORUL

Leonard Blas credea în Dumnezeu şi citea în fiecare seară din Biblie, dar nimic nu îl înspăimânta mai mult decât o pisică neagră care îi tăia calea. Scuipa în sân, se dădea trei paşi înapoi şi îşi făcea cruce cu limba în cerul gurii. Se născuse într-un orăşel din Kentucky, al treilea copil într-o familie de baptişti şi singurul dintre ei care făcuse colegiul. Tatăl fusese vânzător la supermaket iar mama asistentă medicală. Doamna Blas, o femeie scundă, plinuţă şi guralivă, ştia multe rugăciuni, proverbe şi profeţii la care făcea apel mai ales în momentele grele ale vieţii, când devenea brusc înţeleaptă. În rest era mai degrabă superstiţioasă şi Leonard o moştenise.
La şcoală Leonard fusese mereu premiant, fără ca cineva să-l împingă vreodată să înveţe. Ambiţios de mic, nu suporta ideea să fie al doilea. Aştepta să fie mereu lăudat şi decretat copil cu aptitudini speciale, îndreptăţit să fie recompensat cu recunoştinţa, respectul şi dragostea tuturor. Tatăl însă se arătase mai degrabă neatent la performanţele fiului său. Seara bea bere şi mânca în faţa televizorului câteva pungi de cartofi prăjiţi şi pop-corn. Cu vârsta a devenit apatic şi supraponderal iar noaptea sforăia dezgustător. Mama era mereu obosită după turele de noapte în spital.
Leonard era hotărât să reuşească, să trăiască altfel decât ai lui şi aştepta altceva de la viaţă decât hamburgeri, o slujbă oarecare şi o existenţă placidă. El avea să strălucească. Pentru că era strălucit. Profesorii îl dădeau de exemplu, îi scriau recomandări entuziaste, iar Leonard a sărit din copilărie într-o adolescenţă ţinută în frâu artificial de dorinţa de a ieşi din rând şi de a-şi forţa destinul.
Pentru un tânăr viaţa în provincie e groaznic de plicticoasă. Principala distracţie e mersul la Mall. Şi acolo mare lucru nu e de făcut. Jocuri mecanice, pizzerii, cinematografe, săli de biliard şi bowling.
Jane avea sâni mari, picioare groase, şolduri proeminente şi ochi mereu miraţi. Îşi umezea continuu buzele şi scotea exclamaţii care se voiau senzuale, dar nu erau decât prosteşti. Într-o seară, după orele de şcoală, s-au dus împreună la cinema. Îndată ce s-a stins lumina şi-a strecurat mâna între picioarele lui Jane care fixa ecranul cu ochii mari şi miraţi. I-a frecat păsărica până ce a ejaculat. Fata şi-a lăsat apoi capul pe umărul lui dar el a respins-o cu brutalitate, dintr-o dată foarte atent la acţiunea din film. Jane nu înţelesese cu ce greşise.
A doua oară a invitat-o la o partidă de biliard. I se părea atrăgătoare cum lovea bilele, aplecată peste masă, cu funduleţul ei rotund pocnind în geanşi. Iar el era sătul să se tot masturbeze dimineţile în pat, preocupat să nu fie surprins de fratele mai mare care se masturba la rândul lui. Ar fi fost umilitor să fie descoperit la fel de supus revoltei hormonilor şi instinctelor ca un banal adolescent în criză, obsedat de sex, tulburat şi nesigur. Nu accepta să intre în tiparul vârstei.
Au comandat băuturi nealcoolice, snackuri şi sandwitchuri. După primele lovituri, Leonard i-a propus să meargă împreună la toaletă.
– De ce? s-a prefăcut mirată Jane.
– Tragem una scurtă.
Jane s-a gândit puţin apoi şi-a rotit ochii şi a ridicat din umeri:
– O.K.
În faţa uşii pe care scria Gentlemen, Jane însă s-a răzgândit.
– Mi-e foarte... nu ştiu cum. Nu cred că pot.
– Cum nu poţi? s-a răstit la ea Leonard. Ai zis că e O.K., nu?
– Da, dar... Nu pot!
– Bine, atunci o iei sus?
– O, nu... Nu pot.
– Atunci ce dracu’ cauţi aici cu mine?! De ce-ai venit?
Îi apăruseră coşuri şi pete roşii pe faţă. Simţea cum îi zvâcneşte sângele în tâmple de excitaţie şi nervi. Plecă trântind uşa de la club, lăsând-o pe Jane în faţa Gentlemenilor cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, cu biletele de intrare şi nota de plată neachitate.
De atunci nu a mai căutat compania vreunei fete. Şi-a impus să evite tentaţiile şi preocupările tinerilor de vârsta lui şi s-a dedicat habotnic studiului. Uneori îşi alegea un interlocutor imaginar, de pildă o secretară particulară docilă şi tăcută care să-l asculte şi să-l adimire fără rezerve, modalitate de a se refula după lecturile complicate care îi îmbâcseau mintea. Pe multe nu le înţelegea şi le învăţa doar pe dinafară. Işi aranja cu grijă părul, îşi descheia haina, băga o mână în buzunar şi lua o poziţie importantă în faţa oglinzii : „O, Doamne, ţi-am cerut eu vreodată să ştii cine a fost Al-Gazali? Sau Meister Eckhart? Să ştii şi tu măcar o poezie de Saadi sau Hafiz?! Spune, ţi-am cerut? Deşi ca secretară a mea mi s-ar părea absolut normal să nu fii străină de aceşti mari învăţaţi şi poeţi, printre cei mai mari pe care i-a avut omenirea. Gata, gata, hai că-mi pierd ziua cu tine. Şi am atât de lucru!”
Leonard avea reale calităţi de actor care cu vârsta i s-au accentuat. De fapt cel mai bine ştia să declame şi să imite. Imita cu talent nu doar aspectul exterior, gesturi, ticuri, inflexiunile vocii celor pe care şi-i alegea cu atenţie ca personaje, nu doar cum vorbeau, ci şi ce spuneau. Imita cu predilecţie oameni celebri, istorici, filosofi, învăţaţi pe care îi vedea la televizor, sau profesorii mai luminaţi din şcoală.
Trecea de la un personaj la altul, fără legătură, rostind în faţa oglinzii lungi recitaluri care începeau în istorie şi sfârşeau în religie, trecând aiurea prin tot felul de domenii din care memorase la întâmplare. Totul spectaculos acustic, folosind cuvinte rare, formulări pretenţioase, încât cineva neavizat putea să fie de-a dreptul impresionat de cunoştinţele tânărului Leonard. Un mare vorbitor.
– Ştiţi ce-a spus Joubert? Nu ştiţi ce-a spus Joubert? Se indigna Leonard. „Oratorul este ocupat de subiectul sau, declamatorul de rolul lui; unul acţionează, celălalt simulează; primul expune mari idei, al doilea cuvinte mari.“ Aceasta este tema.
Plăcerea conferinţelor în faţa oglinzii s-a transformat în ritual. Îşi aducea paharul cu apă, ţinea în mână un creion pe post de microfon, îşi înfăşura la gât un fular lung sau o eşarfă, îşi dădea capul pe spate, îşi dregea vocea şi se lansa în discursuri. Se imagina în faţa unei audienţe numeroase şi se străduia s-o epateze. Din când în când se oprea, se uita fix în oglindă ca şi cum ar fixa ochii auditorilor şi exclama simulând epuizarea: „Dar ce vă spun eu toate astea?!“ sau „Nu ştiu dacă mai are rost să continui, n-aş vrea să vă obosesc sau să abuzez de atenţia dumneavoastră...“ Sorbea puţină apă din pahar şi cu figura tot mai plictisită îşi continua peroraţiile.
De fiecare dată îşi imagina un public incapabil să înţeleagă complexitatea termenilor şi profunzimea expunerii. Şi dacă vorbea, o făcea pentru ei, să le ridice nivelul, să-i înveţe, să-i educe, dispreţuindu-le mediocritatea şi convins că predica în pustiu: „...Ne întrebăm, apoi, dacă în universurile cvadrimensional şi pentadimensional există sisteme de valori pe care le-am putea conştientiza. Dar aceste universuri, ele însele, mai stăruie în mister... Să fie cunoaşterea ştiinţifică şi principiile morale singurele noastre garanţii că vom reuşi să fim călători familiarizaţi cu transcendentul?“ ... „Căci, domnilor, să ne întrebăm direct, cât putem noi cuprinde din acest univers? Şi care este genul lui? Vă voi răspunde răspicat – universul e un imens falus, iar ce ne paşte este matriarhatul care ia în posesie falusul preamărindu-i hiperboleicele conexii cu perplexitatea arhetipologică. Aceasta-i tema!“
Miza pe impresie şi imagine. Studiase psihologia mulţimii, ştia că cei mai mulţi sunt gata să crediteze mai degrabă impostura decât valoarea, le vine mai uşor să accepte falsul decât originalul. În plus, cu cât vor înţelege mai puţin din preţiozităţile rostite de Leonard cu morga, cu atât îl vor aprecia mai mult.
În fiecare seară, înainte să adoarmă, îşi proiecta în minte aceeaşi imagine: el pe un podium vorbind unei mulţimi de oameni care îl asculta cu sufletul la gura şi îl recompensa cu ropote de aplauze, urale şi strigăte de admiraţie. „E fantastic!“ auzea între vis şi realitate câte o voce timorată. Şi intra imediat în erecţie. Pe faţă îi apăreau pete roşii, coşuri şi iritaţii. Devenea agitat. „ Un mare orator!”, continua vocea în vis, „Ar trebui să plătim gras pentru aşa o conferinţă. Şi când te gândeşti că maestrul face totul din altruism şi generozitate. Data viitoare propun să se vândă bilete, să se perceapă intrare. Cultura se plăteşte!“
În ciuda cărţilor pe care le citise, fragmentelor pe care le subliniase, alineatelor învăţate pe dinafară, nu avea nici o lucrare publicată. Preamărea cuvântul rostit în detrimentul celui scris. „Cuvântul rostit e foc. Cel scris e apă. Există o instanţă supremă care citeşte toate vorbele noastre. Le decodifică. Doar idioţii îşi imaginează că ceea ce rămâne e scrisul. Durează doar cuvântul spus, doar el se face auzit Sus !Sunetul!“
Îşi scotea zilnic zece cuvinte rare din dicţionar şi le memora exersându-le pronunţia complicată în faţa oglinzii. Sfârşea prin a avea dureri de maxilare şi în cele din urmă scotea limba în oglindă, făcea grimase şi izbucnea în râs satisfăcut privind cum faţa roşie i se acoperea cu aceleaşi pete şi coşuri transplantate din adolescenţă.
Continua totuşi să inducă pe foarte mulţi în eroare cu discursurile lui dezlânate în care plasa cu talent cuvinte speciale, aforisme şi înţelepciuni. Uneori îi teroriza pe cei cu care vorbea cu întrebări ultimative, făcându-i să se simtă ignoranţi, vinovaţi că nu ştiau ce a spus Aristotel sau Sofocle, Apostolul Pavel sau Sfântul Augustin, să recunoască un citat celebru sau un creator de succes. Şi interlocutorii erau de cele mai multe ori copleşiţi.
- Căci ce spune Aristofan? Ştie cineva ce a spus Aristofan? „Fericit acel ce posedă o înţelegere desăvârşită a lucrurilor.“ Nu ştiaţi asta? Ştiţi ce a spus Kant? Hai, să aud! Ştiţi? Ce-a spus? Ei bine, „ceea ce înveţi mai cu temei să nu uiţi este ceea ce înveţi oarecum pentru tine însuţi“. Dar vedeţi, sunt gata să împărtăşesc cu dumneavoastră ceea ce eu am obţinut cu greu. În-vă-ţă-tu-ra.
Leonard le putea oricât vorbi ba despre manuscrisele de la Marea Moartă, ba despre doctrina sufistă, ştia pe dinafară hai-kuuri din Omar Khayam, cugetări din Tagore, recita din Cântarea Cântărilor, se plimba degajat din Upanishade în Mahabharata.
Mai sorbea din pahar, îşi înclina capul cu un gest plictisit, îşi schimba vocea dându-i inflexiuni duioase şi în ochi îi apărea o tristeţe înţelegătoare:
– Desigur că v-au scăpat, sau poate n-aţi dat suficientă atenţie cuvintelor lui Schopenhauer: „Învăţaţii sunt aceia care au citit în cărţi; cugetătorii, geniile, luminătorii lumii, promotorii speciei omeneşti sunt aceia care au citit direct în cartea lumii“. Vedeţi?! Asta fac eu! Ceea ce vă spun vine direct din cartea lumii...Ce mă nemulţumeşte însă în seara asta este numărul redus de ascultători. Refuz să mai vorbesc la o mână de oameni. Data viitoare dacă nu se adună cel puţin o sută nu mai ţin nici o conferinţă. Gata, v-am dat destul. Parfumul bun se vinde în fiole mici.
Îşi modifica personalitatea în funcţie de numărul de ascultători. Dacă stătea de vorbă cu o singură persoană putea fi chiar simpatic, deşi nu se punea problema unui dialog. Vorbea doar el şi nu accepta să fie întrerupt sau completat. Era însă mai relaxat, mai adunat, mai logic, uneori spunea chiar lucruri interesante încercând să-şi seducă partenerul cu orice preţ, îl arunca din filosofie în poezie, din biblie în arhitectură, totul rostit cu farmec, ca un actor îndrăgostit de rolul său.
Dacă auditoriul sărea de trei persoane, îl vedeai cum devine neliniştit, crispat, îi era teamă să nu înceapă vreo hărmălaie, să vorbească toţi deodată şi să-şi diminueze atenţia pentru el. Atunci strecura cuvinte şocante pentru a-i reduce la tăcere, a-i face să se simtă stânjeniţi astfel ca să-şi poată duce discursul netulburat până la capăt. Dacă totuşi se încingea ceea ce se cheamă o conversaţie în care şi-ar fi dat şi ceilalţi cu părerea, se ridica şi pleca sub un pretext oarecare. Nu era interesat să se confrunte cu punctul altora de vedere.
Pentru el conta numărul mare de ascultători, dimensiunea impresionantă a lucrurilor. Şi îşi calcula bine recitalul, îşi alegea cu tenacitate faliţii, încât să fie sigur că îi duce pe un tărâm pe care nu îl deţineau, astfel încât să nu poată fi controlat sau contrazis. Ura să fie contrazis. Şi avea groază de întreruperi. Nu doar că pierdea şirul discursului învăţat pe dinafară, dar considera o insolenţă să fie pus la îndoială prin vreo replică, oprit din peroraţie cu vreo întrebare. Nu cerea decât să fie admirat şi ascultat cu religiozitate. În fond le făcea un bine punându-le nefericiţilor pe tavă tainele lumii şi universului.
Alegea special surse care nu erau la îndemâna oricui, referinţe greu de verificat. Se gândise bine până să aleagă o limbă străină. Nu-l interesase să înveţe nici spaniola, nici franceza, germana sau italiana, limbi comune pe care le vorbeau mulţi. Îi trebuia un spaţiu în care să zburde în voie. Aşa că se dedică islamului, învăţă limba arabă şi se decretă specialist în Coran, ceea ce îi pica mănuşă pentru delirurile verbale.
– Ştie măcar cineva ce înseamnă islam? S-a gândit vreodată cineva la ordinea şi rostul lucrurilor, la dependenţa de UNU, la unitatea între voinţă şi intelect? Ei bine, islamul, domnilor, despre care toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu ştie nimic, înseamnă „în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu“. Asta-i tema!
Termină colegiul în Louisville, cu un master în filosofie. Citea din Biblie, cita din Coran şi continua să-şi facă cruce cu limba în cerul gurii. În fiecare dimineaţă se ruga în faţa unei statuete a Fecioarei Maria aşezate desupra şemineului. Iar Dumnezeu, UNUL, îi vorbea cu regularitate dându-i sfaturi şi amplificându-i visuri şi utopii.
Îşi scosese mii de fişe cu citate şi fragmente esenţiale din mari autori şi opere fundamentale. Trăia însă un profund sentiment de insatisfacţie şi nedreptate. Un om ca el ar fi trebuit plătit gras doar pentru faptul că exista. Viitorul însă nu se arăta deloc glorios. Putea să ocupe o poziţie de profesor în Louisville, perspectivă neinteresantă având în vedere ambiţiile şi nevoia lui de spectacol în faţa mulţimilor.
Îşi mai luă un master în istorie şi decise să stea retras şi să continue să se instruiască până se va ivi oportunitatea de a da cumva lovitura. Nu prea îi era clar cum şi unde. Până atunci îşi petrecea vremea în faţa computerului, tot scoţând citate şi stocându-le în burse de idei pentru conferinţe şi discursuri grandioase. Avea câteva teme mari pe care şi le pusese la punct cu grijă şi pe care le rostea ori de câte ori avea ocazia.
În acel moment apăru în viaţa lui Mona. La Hilton se organizase o recepţie de strângere de fonduri pentru secţia de cardiologie a celui mai mare spital din Louisville. Leonard fusese şi el invitat să ţină un discurs scurt despre stress în era tehnologică. Acceptase având în vedere amploarea adunării, cam şase sute de personalităţi locale, moment tocmai bun de a se desfăşura de la tribună în liniştea pe care o impune o astfel de adunare simandicoasă. Doar că în locul cuvântării sale care era prevăzută la zece minute, ţinu o interminabilă tiradă care se întinse pe aproape o oră, timp în care invitaţii terminaseră şi felul principal şi desertul. Dar cel puţin apucase să le transmită toate marile teorii despre stress, culminând cu alienarea şi impotenţa create de o societate axată exclusiv pe competiţie, cu agresivitatea şi nevoia indivului de a domina pentru a-şi camufla singurătatea, înstrăinarea şi teama de viitor.
Leonard se îndreptă spre ieşire, stors de oboseală, dar fericit că avusese posibilitatea să se producă în toată splendoarea sa intelectuală şi oratorică. Era conştient că puţini fuseseră capabili să-i urmărească teoriile, ceea ce îi mărea deliciul. Ii ţinuse pentru o oră prizonieri cuvintelor lui, obligându-i să-l asculte în tăcere şi să-l aplaude furtunos. E adevărat că aplaudau mai mult de bucurie că în sfârşit îşi terminase discursul, dar efectul contează.
Când să iasă pe uşa elegantei săli de bal unde avusese loc recepţia, fu oprit de o voce de femeie:
– Domnule profesor...
Se întoarse plăcut surprins de apelativ şi de inflexiunile vocii.
- Numai un minut va reţin.
– Vă rog! Doamnă, domnişoară...?!
– Vreau să vă spun că mi-a plăcut enorm conferinţa dumneavoastră...
– Ei, n-a fost tocmai o conferinţă... Am dat decât o linguriţă, atâta tot, dintr-un subiect vast, se alintă Leonard vădit flatat.
– Dar o lingurinţă săţioasă...Felul cum aţi expus, atât de atractiv, de convingător, cu atâta siguranţă de sine, erudiţie, pasiune... Pentru că am simţit o mare pasiune în spatele acelor idei.
– Aţi simţit bine. Doamnă, domnişoară...?! încercă din nou Leonard.
– Mona. Mona Johnson.
– Johnson? Vreo legătură cu celebrul nostru... Johnson?
– E tatăl meu.
- Oh, Dumnezeule! suspină Leonard cu gândul la cel mai bogat industriaş din Kentucky. Chiar de curând televiziunea locală îi consacrase o emisiune de o oră. Îi defilară rapid în minte imaginile averei sale fabuloase casa imensă cu cele 14 camere, fiecare mobilată în alt stil, biblioteca impresionantă cu peste 10.000 de volume, unele rare sau foarte vechi. O armată de oameni întreţinea herghelia, parcul din jurul casei, piscina, sera de flori şi plante exotice, fântânile arteziene. Era colecţionar de maşini de epocă. Un hangar special construit adăpostea adevărate bijuterii.
- Încântat, îi strânse Leonard mâna atent la inelul cu diamant uriaş care-i sclipea pe deget.
– Sunteţi un mare orator. Iar eu sunt o foarte bună ascultătoare... rosti Mona Johnson rotindu-şi ochii cochet.
La aceste cuvinte Leonard simţi că cedează.
- Calitate rară, zâmbi Leonard cât putu de seducător.
- Aş vrea să vorbim puţin. Poate luăm ceva la bar?
- Vai, cu imensă plăcere. Eu nu îndrăzneam să vă invit...Sunt onorat, fireşte.
- Sunteţi invitatul meu însă. Puteţi să-mi spuneţi Mona, îi aruncă peste umăr, trecu în faţa lui şi se îndreptă nonşalantă spre barul hotelului. Leonard o urmă emoţionat şi docil.
Mona, nu tocmai la prima tinereţe, dar într-o formă fizică sportivă, elegantă şi sigură pe ea ca un cal de rasă, se ridică pe scaunul înalt de la bar, îşi încrucişă cu dezinvoltură picioarele musculoase, îşi scutură părul, comandă pentru el un cognac iar pentru ea un ceai şi îl ţintui apoi cu privirea.
- Şi eu şi tatăl meu am fost foarte impresionaţi de discursul dumneavoastră din această seară. De altfel vă vorbesc acum şi în numele lui.
- Sunt copleşit, îngăimă Leonard, intimidat de vocea ei catifelată cu accente autoritare.
- Sper să mă înţelegi bine. Am să fiu scurtă şi foarte directă.
- Sigur, se bâlbâi Leonard.
- Am văzut în seara asta în tine un excelent vorbitor. Calităţile tale oratorice nu pot fi puse la îndoială. Manipularea mulţimii prin cuvinte nu e la îndemâna oricui. Intr-o oarecare măsură se poate vorbi şi de o anumită seducţie, charismă, putere de convingere, dacă discursul ar fi mai concis, mai bine structurat, axat pe subiecte concrete, abordând teme actuale astfel încât să comunice uşor şi direct cu audienţa, să-i capteze interesul şi să o facă să audă ceea ce vrea să audă.
Leonard se simţi mitraliat. Pentru prima oară în viaţă nu-şi găsea cuvintele.
- Contez pe inteligenţa ta. Sper că ai înţeles ce-ţi propunem.
Leonard holbă ochii depăşit.
- Să intri în politică. E liber un post de senator şi avem nevoie de o figură nouă, proaspătă, solidă. Ai putea fi candidatul ideal...
- Bine dar nici nu mă cunoaşteţi...
- Te cunoaştem, dădu Mona din cap, îşi scoase săculeţul de ceai din ceaşcă, îl trânti neatentă pe farfurioară şi îl privi apoi pe Leonard adânc în ochi ca şi cum ar fi vrut să-i ghicească viitorul. Ţi-am studiat dosarul. Cum crezi că ai ajuns să vobeşti aici în seara asta?! Te urmărim de ceva timp...Noi credem că ai avea toate şansele să fii ales senator. Eşti curat, ai un trecut ireproşabil, nu au cu ce să te agaţe. Problema cu tine e alta.
Leonard se simţea ca pe o masă de disecţie.
- Trebuie să-ţi disciplinezi discursul. Să-ţi controlezi efuziunile, vorbăria, şi să cobori pe pământ.
Tresări indispus şi dădu peste cap paharul de cognac.
- E util că ai învăţat araba, că ştii Coranul pe dinafară, mai ales în ziua de azi, dar te vrem ancorat în realitate. Şi să laşi la o parte toate prostiile astea cu universul, absolutul, falusul cosmic şi alte preţiozităţi care te pot face obositor sau antipatic. Oamenii vor să audă lucruri simple rostite simplu. Cultura şi erudiţia ajută la profil, fac bine la imagine dar sunt complet nefolositoare în dialogul cu masele de alegători.
Cuvintele Monei ba îi gâdilau orgoliul, ba i-l striveau cu o cruzime elegantă.
- Ştiu că poţi să faci toate astea, că poţi juca orice rol dacă îl înveţi bine. În schimb vei avea tot ajutorul. Susţinere, bani, un staff profesionist la dispoziţie.
- Nu m-am gândit niciodată...
- Nu vreau să par arogantă, mai spuse Mona aruncând săculeţul de ceai înapoi în ceaşca goală, dar astfel de oferte nu apar toată ziua. Şi timp nu avem, curând începe campania electorală. Dacă accepţi, intri în pregătire imediat. Altfel,...ezită răsucindu-şi picioarele, va trebui să ne gândim la altcineva.
Leonard transpirase. Cu aripile tăiate dar în minte cu imaginea unui zbor halucinant, evaluă situaţia şi îi fu clar că venise momentul să dea lovitura şi că trebuia să acţioneze rapid.
La rândul lui se uită la ea provocator.
- Şi încă ceva, zâmbi Mona conspirativ măsurându-l cu privirea. Un senator are oricând drumul deschis pentru curse electorale...mai importante.
Lui Leonard îi vuia capul.
- Iar dacă vom cădea la înţelegere...continuă ea jucându-se cu vârful pantofilor de antilopă, poate că vom putem colabora şi altfel, construi şi alte lucruri împreună....

După câteva luni de la discuţia din bar Mona era gravidă iar soţul ei Leonard Blass se afla în fruntea sondajelor în cursa pentru postul de senator al statului Kentucky.

Back to top

Fiction in Romanian:

Caloriferistul si nevasta hermeneutului

Sarpele

Vorbitorul