CALORIFERISTUL ŞI NEVASTA HERMENEUTULUI

I
I. CALORIFERISTUL

În astfel de clădiri vechi caloriferistul e indispensabil. Mai ales iarna când instalaţiile de încălzire se înfundă, filtrele trebuie schimbate şi ţevile pocnesc când ţi-e lumea mai dragă, adică într-un week-end geros. Locatarii de la numărul 89–13 erau norocoşi. Administratorul lor de bloc era şi caloriferist, meserie învăţată şi practicată temeinic în Estul Europei unde toate se defectau mereu şi nimic nu era la locul lui sau nu mergea ca lumea.
Poate că ar fi mai nimerit să i se spună „instalator“ dar specialitatea lui în ţara natală fuseseră caloriferele. Cum pe vremea comunismului se bănuia că poliţia secretă îi asculta pe suspecţi prin plasarea de microfoane în caloriferele clădirilor aflate sub urmărire, caloriferistul avea o aură în plus. Trebuia să fie şi de încredere, nu doar priceput, în eventualitatea că nu ar fi lucrat chiar el pentru poliţie.
Dick câştigase loteria vizelor, îşi luase nevasta şi fata de mână şi se oprise direct în Sunnyside, Queens, unde după numai două săptămâni găsise acest post de „super“, adică omul care face tot.
– Eu nu cred în loterii sau alte chestii de-astea de noroc. Am jucat aşa, ca să-mi dovedesc mie însumi că nu pot câştiga. Eu tot ce-am obţinut în viaţă a fost prin muncă. Nu mi-a picat niciodată nimic din cer. De data asta, dracu’ ştie, ceasul rău! Îmi ardea mie mai mult de-o groază să vin în America, dar dacă tot m-am trezit cu viza asta, mi-am zis hai totuşi să văd cum e şi pe-aici, se confesa Dick de câte ori avea ocazia, mângâindu-şi mustaţa stufoasă care îi sporea aerul viril. De plăcut mie însă nu-mi place. Duc dorul casei mele micuţe, dar cu viţă de vie şi pomi fructiferi în curte, prietenilor de pahar şi vieţii de acolo, sărăcăcioasă dar veselă. Munceam, nu munceam, tot pica ceva, şi de trăit trăiam bine, orice s-ar zice. Dacă nu era nevastă-mea să mă piseze cu viitorul fetei şi alte chestii, nu-mi luam eu lumea-n cap.
Dick putea muta trei blocuri din loc. Purta salopete largi de ginşi direct pe pielea goală, astfel că braţele muşchiuloase şi părul sârmos de pe piept îi ieşeau bine în evidenţă. Avea biroul lui de „super“ la subsolul clădirii unde se aflau şi cazanele de încălzire, sistemul de aer condiţionat, maşinile de spălat, magaziile cu ustensile, mobile vechi, saltele găurite, tot felul de lucruri inutile, şi sacii de gunoi. Practic Dick era stăpân peste toate acestea.
În serile când se scotea gunoiul în cartierele mai înstărite din Queens, Dick bătea străzile cu maşina lui veche, încărca tot ce era mai de Doamne ajută şi le căra în subsol. Ajunsese să stocheze o colecţie serioasă de televizoare, cuptoare cu microunde, casetofoane, scaune, aspiratoare, covoare, computere expirate, cam tot ce-ţi trebuie să mobilezi o casă de la început. Unele erau încă în stare bună, pe altele le repara şi le vindea apoi pe nimic noilor emigranţi sosiţi în Sunnyside. „În fond fac o faptă bună, se apăra Dick, aşa am învăţat de acasă. Să iei de la bogaţi şi să dai la săraci. Câştigul meu e nesemnificativ. Mai mult un gest comunitar, că tot se dau ăştia în vânt după spiritul de comunitate“.
Dick câştigase simpatia tuturor locatarilor din blocul pe care îl administra competent. Le ajuta pe bătrânele doamne să-şi care sacoşele cu cumpărături până la lift, plimba câinii, făcea babysitting la familiile tinere, îngrijea spaţiul verde din faţa blocului şi, fireşte, schimba ţevi, garnituri, filtre, desfunda veceuri, sau, mai nou, de când emigrase în ţara tehnologiei, depana computere. Nu tocmai muncitor, dar isteţ şi priceput, Dick nu refuza bacşişul, dar nici nu jupuia pe nimeni. Lumea nouă nu îl mai speria, văzuse că se poate descurca şi aici chiar şi fără să vorbească limba engleză, odată ce în Sunnyside era plin de conaţionali de-ai lui, plus magazine, restaurante, cofetării, cabinete medicale, biserici, ziare în limba maternă care îi mai temperau dorul de casă. Deşi uneori ghetoul îl enerva şi îl împingea la trecătoare puseuri de superioritate:
– Emigrezi să scapi de toţi ăştia şi dai tot peste ei. Aceeaşi ciorbă naţionala, ba chiar mai groasă.
Cu toate astea lăcrima de multe ori pe muzică folclorică în cârciumile unde se fuma mult şi se lupta înfundat pentru democratizarea ţării părăsite pe care unii o denigrau, alţii o regretau, dar nici unii dintre ei n-ar fi recunoscut pentru nimic în lume că de fapt nu aparţin nici locului de unde au plecat, nici celui de adopţie. O dilemă subconştientă cu care aveau să moară.
– Eh, or avea ăştia de toate, dar roşii ca la noi nu sunt niciunde, suspina Dick pe deasupra paharelor de votcă golite din ce în ce mai des şi mai de dimineaţă.
Dick era sentimental. Un bărbat masiv cu gesturi delicate, un uriaş sensibil la miniaturi. Îi plăceau animalele mici, poate şi de aceea nu-l deranjau prea mult şoarecii şi gândacii care bântuiau prin biroul lui de super de la subsol. Nu se opusese când fiica lui adusese acasă un iepure pe care îl ţineau în baie şi peşti decorativi care înotau într-un acvariu improvizat dintr-un un borcan de murături pe care vara îl scoteau pe balcon. Iubea gravura şi se încumetase chiar de câteva ori să practice meseria de zugrav. Cu sau fără voia clienţilor le picta la sfârşit dungi subţiri, arabescuri sau motive florale care să delimiteze pereţii de tavan, câte un nufăr delicat pe tavan în jurul candelabrului sau păsărele colorate deasupra galeriei din bucătărie.
– Trebuie să ne înfrumuseţăm viaţa, asta era deviza lui, şi o punea în practică atât cât se pricepea de bine.
Mâinile lui mari obişnuite cu ţevărăi şi fierăraie, puteau fi deosebit de blânde şi plăcute. Mângâia animalele, îngrijea florile şi plângea la filmele de dragoste. Sub unghii îi rămânea rugina sau negreala de la munca zilnică, tricourile îi erau mereu ude pe piept şi la subraţ şi totuşi nu era un caloriferist respingător. Îi remarcai masculinitatea şi nu mirosul de transpiraţie, vigoarea şi nu hainele roase de târâtul pe sub chiuvete şi veceuri. Îşi iubea nevasta şi îşi adora fata căreia era dispus să-i accepte orice capriciu. Cu condiţia să-şi vadă de şcoală şi să fie cuminte.
– Viaţa e un lucru simplu. Nu cred în neprevăzut. Toate sunt coordonate şi dacă nu te dai în petec nu poţi avea mari surprize. Dacă poţi să eviţi exagerările şi abuzul, trăieşti destul de bine, aşa cum eşti programat să trăieşti. Eu nu sunt un învăţat dar câteva chestii le simt, nu ştiu cum. Bunicul meu era analfabet dar le ştia pe toate. A murit liniştit, într-o după-amiază, după ce s-a spălat, s-a bărbierit, a chemat-o pe bunica lângă el, a luat-o de mână şi i-a spus că i-a venit timpul. A închis ochii şi câteva minute mai târziu trecuse lângă cei drepţi. Uşor, frumos, împăcat. Acum se moare violent, se moare urât, chinuit, moartea nu mai e o eliberare, ci mai degrabă o condamnare sau o umilinţă.
De când terminase şcoala profesională, un fel de liceu redus la doi ani în care învăţase meseria de caloriferist, nu citise nici o carte. Se uita doar la filme şi răsfoia uneori ziare, şi totuşi, moştenindu-l poate pe bunicul lui, natura îl înzestrase cu un echilibru care putea trece drept înţelepciune.
Caloriferistul avea şi ciudăţeniile lui care îl puteau face chiar interesant într-o discuţie la un pahar. Câţiva vecini din bloc cu care se împrietenise coborau uneori serile la subsol unde Dick improvizase o atmosferă caldă de cârciumă, foarte asemănătoare cu cea din ţara natală. Adusese de pe stradă o masă de plastic de grădină şi câteva scaune descompletate, ba chiar şi o umbrelă de soare pe care o înfipsese mândru în centru. Alături ţinea o cutie frigorifică plină mereu cu sticle de bere şi votcă. Puneau muzică populară şi dezbăteau soarta lumii. Unul dintre colocatari era chiar din oraşul lui, fuseseră vecini şi acasă, emigraseră la câteva luni unul după altul, lumea e mică aşadar, iar în Queens lucrul acesta se vede cel mai bine.
– Mă, băieţi, eu nu ştiu cum dracu’, dar de când am emigrat mă năpădesc amintirile. Îmi aduc aminte totul, dar totul, ştiţi cum? Totul! Până în fragedă pruncie, până la naştere, ba chiar şi dincolo de ea.
Caloriferistul îi uimea cu povestirile lui care mergeau până în detalii tulburătoare. Era convins că îşi aminteşte propria lui naştere.
– Fără glumă, le spunea Dick cu ochii aburiţi de forţa amintirilor, eu am asistat conştient la propria mea naştere.
La început nu prea îi dăduseră atenţie, dar cu timpul Dick îi cucerise şi acum îl ascultau cu sufletul la gură şi de fiecare dată îl rugau să le mai spună din amintirile lui de la naştere. Goleau paharele unul după altul, fără să creadă neapărat ceea ce li se vindea ca evidenţă de necontestat, totuşi înduioşaţi de o aşa experienţă extraordinară.
– De fapt îmi amintesc lucruri cu mult înainte de a mă naşte, de când înotam strâmtorat în burta maică-mii. Nu ai prea mult loc acolo şi mişcările îţi sunt limitate. În ultima parte a sarcinii e şi mai rău. Îţi vine tot mai greu să te mişti, te-ai întoarce, te-ai răsuci dar nu prea se mai poate, dai din picioare şi din mâini şi mare lucru nu se întâmplă. Ţin minte că în ultimele săptămâni înainte să mă nasc cel mai mult mi-ar fi plăcut să mă dau peste cap. De câteva ori m-am revoltat, crescusem destul de mare, şi cred că am lovit-o pe mama prea tare că imediat am simţit cum palmele ei m-au apucat de călcâie ca să mă liniştească. I-am recunoscut instinctiv palmele. Mă mângâiau chiar şi când o loveam cu furie. Nu eram nervos sau agitat, nici n-aş fi avut de ce, e cald şi bine înăuntru şi ai tot ce-ţi trebuie.
– Şi nu te sufoci? se mai auzea câte o voce nedumerită.
– Ce vorbă e asta?! Cum să te sufoci?! N-am respirat în viaţa mea mai bine şi mai uşor. Totul e natural, curat, septic, ehe, am vrea noi să mai avem aerul de acolo! Ce e nemaipomenit e că înăuntru ai mereu aceeaşi temperatură, aceeaşi umiditate, toate sunt constante, pricepeţi? Exact cum trebuie, cât trebuie. Nimic neprevăzut sau inconfortabil. Eşti tot timpul satisfăcut. Dormi liniştit. Eu de-atunci n-am mai dormit niciodată aşa de bine. Iar de când am emigrat chiar am insomnii. Mi se pare că tot aud biperul sunând. Şi visez tot mai rar. Iar când visez sunt totdeauna acolo, acasă. Nu m-am visat niciodată până acum în Queens, sau să ştiu aşa, în vis, că aş fi în America.
– Şi eu visez tot din ţară, îl aproba câte unul, şi atunci caloriferistul câştiga şi mai multă credibilitate în ochii lor.
– În burta mamei însă visam mereu. Şi toate visele se petreceau într-o sferă, ca o minge goală pe dinăuntru. Ai mereu senzaţia asta, că totul acolo e rotund, perfect, un fel de bine calculat la milimetru. Nu ţi-e foame, nu ţi-e sete, iar dacă ţi-e foame nu ai decât să te gândeşti că ţi-e foame şi imediat eşti hrănit cu ce e mai bun. Ai chef de peşte? Poţi să fii sigur că în curând maică-ta va pofti peşte şi cum gravidelor li se fac toate poftele, i se va aduce de îndată peşte iar la tine va ajunge esenţa peştelui, adică toate proteinele şi fosforul pentru care de fapt merită să mănânci peşte. Şi chiar dacă ea n-ar mânca peşte atunci când tu ai chef de peşte, tu tot ajungi să mănânci esenţa peştelui, pentru că iei de la ea toate câte sunt în peşte. Pricepeţi? Încerc să nu fac lucrurile complicate dar aş vrea să înţelegeţi cum merge treaba. Tragi de la ea tot ce ai nevoie şi biata ta mamă îşi dă seama de asta. I se împuţinează ba fierul, ba calciul. Unora le cad dinţii sau părul, altora li se albesc unghiile, se pătează pe faţă şi sunt mereu obosite, că cine spune că o sarcină regenerează femeia nu ştie ce vorbeşte, o stoarce de tot ce are mai bun. În schimb tu acolo nu ai nici o treabă. Acolo eu am fost fericit. Niciodată după ce am ieşit afară nu am mai avut acel sentiment că sunt total protejat, că nu mi se poate întâmpla nimic, un fel de armonie divină, ceva extrem de greu de definit tocmai pentru că în viaţă nu avem parte de aşa ceva. Cu ce să compari? Prieteni, ne naştem fericiţi. Ce se întâmplă după aceea, numai Dumnezeu ştie!
Uneori îi suna biperul şi era chemat de urgenţă. O inundaţie, o garnitură de schimbat, vreo bătrână nerăbdătoare căreia i se stricase aspiratorul. Dick dădea fuga, repara ce era de reparat şi se întorcea în subsol unde prietenii îl aşteptau într-un fum gros de ţigară. Se întorcea cu palmele şi mai negre, cu broboane de transpiraţie pe frunte, înjura, arunca un pahar de votcă pe gât, mustaţa i se înfoia, bătea cu pumnul în masă şi îşi continua povestirile.
– Ce mă deranja totuşi acolo pe mine e că eram nevoit să-mi ţin ochii închişi. Curios e că totuşi poţi vedea. Nu ştiu cum e în burta altor femei, dar eu în burta mamei mele am văzut lucruri extraordinare. Dar n-am simţit niciodată nici un miros şi n-am văzut nici o culoare. Din păcate nu am cu cine mă confrunta, cu cine schimba o părere, nu am întâlnit până acum pe nimeni care să mai fi fost conştient de viaţa lui înainte de naştere sau să fi fost martor la ieşirea lui afară. Dacă auziţi de careva, daţi-i biperul meu să mă sune. Ce să zic, să am eu o memorie, cum ar spune nu ştiu cine, ancestrală, adică exagerat de mare, de veche?! E posibil. Iar de când am ajuns în Queens parcă mi se măreşte de la o zi la alta. Deşi eu cred că memoria, ca orice lucru infernal, e infinită. Doar că oamenilor nu le trece prin cap să încerce să-şi amintească până acolo, până-ntr-atât, poate nu le vine să creadă că sunt în stare să-şi aducă aminte de dinainte de naşterea lor, ca să nu mai vorbesc de amintirea propriei naşteri, care mi se pare un lucru normal, că doar fiecare a fost de faţă când s-a născut, nu? A fost acolo! Dacă îţi aminteşti de tine la cinci ani de ce să nu-ţi aminteşti şi la cinci secunde după ce ai apărut pe lumea asta?! Nu vorbim despre acelaşi timp? Despre aceeaşi viaţă?
Prietenii de pahar dădeau din cap şi ei în dilemă. Punctul de vedere al caloriferistului li se părea pe moment destul de logic.
– Am văzut multe la viaţa mea dar ca în burta maică-mi n-am să mai văd niciodată. Oraşe întregi, arhipelaguri de tuburi gelatinoase, galerii de ţevi întinzându-se ca nişte nervuri de-a lungul unor pereţi fluizi, o arhitectură complicată cu canale, labirinturi, tuneluri şi grote, abis, cerul cu stele, forme perfecte înotând într-o pânză de păianjen delicată, toate însă incolore, ca un desen estompat, ca o hartă a universului în miniatură. Îmi auzeam inima bătând în mijlocul universului şi continuam să plutesc ca un cosmonaut printre acele dantele transparente care mă învăluiau, mă legănau blând ca un vânt uşor de vară. Ce e mai curios e că recunoşteam toate astea ca şi cum le mai văzusem înainte, mă comportam în burta mamei ca şi cum mai fusesem acolo, de parcă aş fi avut amintiri dintr-o altă gestaţie, încât mă întreb dacă nu m-am născut de fapt de mai multe ori.
Aici audienţa îşi pierdea de obicei răbdarea. Unii murmurau nemulţumiţi că au fost atraşi pe un tărâm supranatural, alţii îl priveau cu milă, om în toată firea, un munte de bărbat, cum mai bate câmpii, dar tot erau curioşi să afle continuarea. Dick arunca atunci pe gât încă un pahar de votcă, îşi ştergea mustaţa cu dosul palmei brăzdate de şanţuri maronii, cobora vocea şi ochii îi străluceau conspirativ:
– Să te naşti nu e nici o plăcere. În primul rând pentru că e dureros, lung şi periculos. Din armonia aia perfectă treci într-o încrâncenare de neînchipuit, te zbaţi, împingi cu capul, dai din picioare, vrei neapărat să ieşi afară, nu se ştie de ce, căci acolo era atât de bine! Doar că la un moment dat pur şi simplu nu mai eşti lăsat înăuntru, eşti forţat să ieşi! Şi ce-i mai rău în toată povestea, e că simţi că şi propria ta mama se opinteşte împotriva ta, ca şi cum ar vrea să scape de tine. La început nu îţi mai ţii echilibrul, aluneci în jos cu capul înainte şi oricât te-ai zbate, capul te trage în jos, devine dintr-odată foarte greu, ca şi cum ai avea un cap de plumb, iţi pocnesc urechile de tensiune şi ţi se urcă pulsul. Capul îţi intră apoi într-un tunel întunecos. Asta este partea cea mai grea şi mai înfricoşătoare din tot procesul. Tunelul de întuneric.
– Am mai auzit de chestia asta cu tunelul, i-a spus o dată unul dintre vecini, dar parcă era când mori, nu când...Şi n-a îndrăznit să spună mai mult. Cuvântul naştere îi dădea deja fiori.
– Ăla e tunelul luminos în care intri când mori, a intervenit altul, i-auzi că în ăstălalt e întuneric.
– Beznă, a confirmat Dick. Prima senzaţie e groaznică. Te sufoci, te îneci, părul ţi se încurcă într-un fel de rădăcini. Auzeam ceva clipocind ca un vulcan care stă gata să izbucnească, împingeam cât mă ţineau puterile, îmi înţepenise gâtul şi aveam impresia că voi rămâne pe veci prins înăuntru. Unul dintre umeri mi se blocase aproape de atâta efort. De altfel până pe la 5 ani am suferit de dureri la umărul stâng din cauza trecerii prin tunelul acela îngust, negru, rece şi umed. Atunci am simţit şi primele mirosuri, la fel de neplăcute ca şi sunetele care mă aşteptau odată tras afară. Căci până la urmă te trag alţii afară. Am tuşit şi m-am pus pe un plâns disperat. Cum să nu plângi?! M-au înşfăcat, mi-au şters lava de pe corp şi mi-au despletit rădăcinile în care eram înfăşurat, iritându-mi pielea. Muream de frig şi mă învineţisem de atâta ţipat. Am deschis ochii dar n-am văzut nimic. Auzeam în jur nişte sunete străine, metalice, stridente. Brusc mi s-a făcut şi foame şi de data asta senzaţia a fost dureroasă şi nu mi-a mai fost potolită de nici o esenţă. Aveau să urmeze sute de litri de lapte de care până la urmă ţi se acreşte. M-au înfăşurat, m-au învelit şi m-au pus într-un pat. Eram singur. Şi în burta mamei fusesem atâtea luni singur dar aici, afară, era o altfel de singurătate. Uscată. Rece. Asurzitoare. Eu trăisem până atunci numai singurătatea fericită, acum începea singurătatea disperată, şi cred că pentru prima oară mi-a fost frică. Am înţeles ce înseamnă să-ţi fie frică. Să fii aruncat dinăuntrul lumii în afara ei. Să vezi, să auzi, să simţi şi să nu te poţi face înţeles. Să nu poţi întoarce nimic.
Vecinii se întristaseră deja, beau în ciudă, trăiau şi ei toate astea de parcă acum se născuseră.
– Uite, eu îmi amintesc ca acum, prima noapte de singurătate. Mă puseseră aşa înfăşurat într-un pat cu faţa în sus. De acolo prin geamul întunecat am văzut pentru prima oară luna. O să mă întrebaţi de unde ştiam că e luna. Ştiam. O mai văzusem. Unde, cum? Dracu ştie! Şi deodată...
Telefonul lui Dick sună strident. Doamna Simpson de la 9 avea o urgenţă. Refulase veceul şi peste o oră avea musafiri. Caloriferistul se ridică brusc, datoria înainte de toate, îi lăsă pe toţi cu povestea neterminată, îşi lua trusa cu scule şi peste doar câteva minute suna la uşa doamnei Simpson care îl aştepta nerăbdătoare:
– Dick, eşti o minune. Ce ne-am face fără tine?! Dumnezeu ni te-a trimis!

II. HERMENEUTUL

Primul care le-a ieşit în cale când au ajuns în Sunnyside, Queens, a fost caloriferistul. Taxiul s-a oprit la numărul 89–13 şi Dick a ţâşnit spre maşină, blocând uşa mare de sticlă de la intrare astfel încât să le poată căra geamantanele uriaşe. În calitatea sa de administrator, trebuia să le arate cum funcţionează maşina de spălat vase şi aerul condiţionat, să le dea cheile de la apartamentul pe care îl închiriaseră pe un an şi să-i instruiască asupra regulilor clădirii.
Dick însă era dispus să facă mult mai mult. Mai ales că noii veniţi erau co-naţionali de-ai lui, e adevărat că din Nordul ţării, acolo unde se presupune că civilizaţia ar fi pătruns mai devreme şi ar fi prins mai bine. Cât despre sudişti cum era Dick, se spunea că ar fi descurcăreţi, vorbăreţi, isteţi, trăsături tratate de multe ori ironic, dar iată, folositoare chiar şi în emigraţie.
Noii sosiţi păreau dezorientaţi. Erau prima oară în America şi de la aeroport taxiul îi aducea direct în Queens. Ştiau că sunt în New York dar nimic nu semăna cu ce văzuseră ei în filme sau în cărţi poştale. Nici urmă de zgârie-nori, de poduri uriaşe, ceva să semene cu Empire State Building sau Statuia Libertăţii. Confuzia li se mărise când maşina trecu pe sub un pasaj murdar plin de gunoaie şi coti pe Broadway, printre nişte clădiri mici şi magazine modeste pe geamurile cărora erau lipite afişe colorate cu reducerile din ziua respectivă, oferte speciale scrise în spaniolă sau ruseşte la picioare de pui şi băuturi răcoritoare Arizona. „Suntem pe Broadway?“ a întrebat soţia cu uimire ironic-europeană. „Broadway“, i-a confirmat şoferul, „În câteva minute am ajuns“. „Broadway, Broadway?“ a insistat ea. Şoferul i-a aruncat o privire plictisită prin oglinda retrovizoare. „Mai e un Broadway şi în Manhattan. Nu vrei să locuieşti acolo.“ „Aha!“ a dat ea înţelept din cap şi s-a uitat în ochii soţului să se convingă că a înţeles şi el unde se aflau exact şi cum stăteau lucrurile. Soţul era însă înţepenit pe bancheta din spate, cu buzele strânse şi ochii dilataţi. Slalomurile taxiului îi întorseseră stomacul pe dos.
Profesorul Bart obţinuse o bursă Fulbright la una din universităţile din New York dar mai mult se bucura soţia lui de perspectiva de a-şi petrece un an în metropola americană. Fuseseră sfătuiţi să închirieze un apartament în Queens, era mai convenabil ca preţ şi destul de uşor accesibil cu metroul din Manhattan.
Dick îi salută călduros.
– O să vă simţiţi ca acasă.
Soţia zâmbi îngăduitoare. Profesorul îi aruncă o privire sceptică, reţinându-şi cu greu senzaţia de vomă:
– Cel puţin drumurile sunt la fel de proaste ca la noi, îi răspunse printre dinţi, grăbindu-se spre holul blocului şi lăsându-i pe cei doi să care valizele.
Dick o măsură din ochi pe fragila doamnă Bart, o dădu delicat la o parte cu mâna, în semn că nu era cazul să-l ajute, putea şi singur, îşi încordă muşchii şi se năpusti asupra geamantanelor burduşite privind-o mulţumit cum îşi aranja buclele lungi blonde, o frumuseţe de păr pe care şi-l strânsese în două clame mari deasupra capului. Dick luă o sacoşă sub umăr, aruncă una din valize pe spate şi cu cele două geamantane în mâini trecu mândru printre uşile de sticlă în admiraţia doamnei Bart care alerga după el atenă să nu-şi strice tocurile subţiri şi strigând îngrijorată:
– Sunt grele, luaţi-le pe rând, vă rog, o să vă spetiţi. Ştiţi cum e când vii pentru un an într-o ţară străină... cari toată casa după tine.
– Nu e mare lucru, bravă caloriferistul, în timp ce simţea cum îi cedează o vertebră. Suntem obişnuiţi cu greul.
Profesorul era deja în lift. Işi ridică pantalonii peste burta cam mare strîngînd nervos cureaua, îşi tamponă chelia unsuroasă de transpiraţie şi evită ă ridice ochii spre Dick care îl măsura prieteneşte cu privirea. Urcară la etajul patru. Dick deschise uşa cu piciorul şi trânti valizele în mijlocul camerei.
– Ei, acum, pot să vă spun bine aţi venit!
– Mda, camera e destul de mare, mormăi mai mult pentru sine profesorul. La geam o să-mi pun biroul.
– Vreţi să vi-l aranjez eu acum? se oferi Dick.
Profesorul nu mai apucă să-i răspundă şi alergă, cu mâna la gură, direct la baie de unde avea să iasă mult după plecarea lui Dick.
– Lăsaţi, lăsaţi, să-şi aleagă el locul, îl opri soţia. Oricum o să-l schimbe de câteva ori. E nehotărât. Nu vă bateţi capul, e greu să-l mulţumeşti.
– Să vă arăt atunci bucătăria, insistă caloriferistul nedumerit. Aici aveţi maşina de spălat vase, cuptorul cu microunde, ştiţi să-l folosiţi, desigur, trebuie să fiţi umblaţi prin lume, aici deasupra e alarma de incendiu, atenţie când gătiţi, dacă e fum se declanşează imediat. Ăştia sunt nebuni cu incendiile. Una-două vin pompierii. Şi nu e ca la noi, pompierii când îi chemi chiar vin, şi chiar de fiecare dată. Ţin loc şi de salvare şi de poliţie. E vreun accident sau naşte vreuna, hop apar şi pompierii.
– Da, am văzut în filme, zâmbi doamna Bart desfăcându-şi şalul de la gât şi aruncându-l graţios pe fotoliu, e chiar aşa?
– Mult mai rău, confirmă Dick. Maşinile de spălat rufe sunt la subsol. Acolo am şi eu biroul. Scrie super pe uşă. Oricând aveţi nevoie, mă sunaţi. Acesta e biperul meu. Scoase din buzunar o bucăţică de hârtie cu numărul scris dinainte şi o lăsă discret pe colţul mesei.
– Vai, vă mulţumesc foarte mult. Mare noroc, să fiţi de-al nostru... Oricum, când vii într-o ţară străină e important...
– Mie-mi spuneţi?! se umflă Dick în piept. Şi mie îmi pare bine. Lasă, să mai vină aici şi intelectuali de-ai noştri, că slavă domnului, avem destui oameni deştepţi. Păi nu?
– Mda, răspunse doamna Bart sceptică.
Caloriferistul coborî apoi vocea arătând cu capul spre baie:
– Ce fel de... profesor e domnul?
– Istoria artei, zâmbi doamna Bart la fel de conspirativ. Specialist în Bizanţ.
– Oho! încuviinţă Dick. Foarte interesant. Vă las acum, vă doresc şedere plăcută şi nu ezitaţi să mă chemaţi.
– Mă cheamă Angela. Iar soţul meu este Raul.
Îi întinse o mână delicată pe care caloriferistul o luă la fel de delicat în palma sa mare şi aspră.
– Dick.
Angela sări ca arsă.
– Ce-a fost asta? întrebă îngrozită. M-am curentat!
Caloriferistul zâmbi patern şi îşi mângâie mustaţa cu aer de cunoscător:
– Nu vă speriaţi. Aşa e la început când vii aici. Atmosfera e încărcată cu electricitate statică. Atenţie mai ales când atingeţi ceva metalic. După ce o să vă adaptaţi, o să treacă.
– Să ne adaptăm? Cum să ne adaptăm?! Doamne fereşte! E ultimul lucru pe care soţul meu şi l-ar dori vreodată.
– Ce să facem, doamna Angela, dacă aici totul e de plastic...
– Nu mai spuneţi!
– Lăsaţi că o să vă convingeţi dumneavoastră de multe, dădu caloriferistul din cap profetic, îşi privi biperul ca un agent de bursă şi se scuză că trebuie să se întoarcă la treburile administrative.
Raul ieşi din baie livid. Gemea şi se trânti direct în pat, aşa îmbrăcat cum era.
– Vezi ce atingi că totul curentează, îl anunţă Angela, aruncându-şi pantofii. Electricitate statică. Mi s-au umflat groaznic picioarele în avion. Aveam senzaţia că n-o să mai ajungem niciodată.
– M-am curentat deja de câteva ori, îi spuse el printre dinţi, continuând să scoată gemete înfundate. Sunt bolnav. Oh, dumnezeule, ce-mi trebuia mie toată chestia asta?!
Soţia îl ignora obişnuită cu ipohondria lui care trecea drept sensibilitate.
– Cică toate aici sunt de plastic.
– Fireşte. Ce credeai?
– E foarte drăguţ administratorul ăsta. Îl cheamă Dick.
– Dick ?Ce nume e ăsta? se strâmbă Raul.
– Ce vrei, s-a adaptat şi el. Poate îl chema Diaconu, sau Dichiseanu. Ce să facă?!
– Mai bine ar schimba garnitura la robinetul de apă rece. Picură. Ştii că nu suport să aud apa picurând.
– Tu oricum nu suporţi nimic. Dar e amabil, nu?
– Da, e amabil, ce vrei să spun?!
– Oh, sunt aşa de fericită! New York, New York! fredona Angela uitându-se pe fereastra care dădea tot într-un bloc de cărămidă roşie. Fac un duş şi ies să explorez puţin prin jur. Vii şi tu?
– Nici nu mă gândesc.
– Nu eşti curios?
– De loc. Oraşul ăsta e complet neinteresant pentru mine, o aiureală de arhitectură, fără nici un stil.
– Dar n-ai văzut nimic, de unde ştii?
– Nu trebuie să vin până aici ca să ştiu. Ca de obicei tu uiţi cine sunt. Ce sunt.
Angela îşi dădu ochii peste cap şi se aşeză cu fundul în dreptul aparatului de aer condiţionat care sufla puternic şi zgomotos.
– Iar ideea că trebuie să mă lovesc pe stradă de tot felul de negri, hispanici, pakistanezi, indieni mă descurajează şi mai mult.
– De ce-am venit aici atunci?
– Face bine la resume un Fulbright la New York, parcă am mai vorbit o dată.
– Şi ce-ai de gând ?
– Sa beau un ceai cu lămâie multă, să dorm puţin iar apoi am ceva de citit.
– Lămâi? De unde lămâi?
– Or avea şi ăştia lămâi, nu crezi?
– Dar cineva trebuie să le cumpere, nu?
– Angela, nu începe iar. Tu va trebui să le cumperi. Tu va trebui să cumperi de toate, să faci totul, ştii asta.
– Toţi bărbaţii or fi aşa de impotenţi?! exclamă retoric Angela dezbrăcându-se în pielea goală sub gemetele lui înfundate.
– Cu siguranţă însă nu toţi bărbaţii sunt specialişti în Bizanţ. Şi nu toţi îşi aduc nevestele la New York. Nici măcar nu ştiu dacă voi fi în starea de spirit să scriu la cartea mea fundamentală în zăpăceala de-aici.
– Habar n-am de unde se cumpără aici lămâi, cedă nervos Angela, mângâindu-şi sânii în oglindă.
– De ce nu-l întrebi pe amabilul tău administrator. Pare dispus să voluntarieze cu orice.
– Poate o să-l întreb.
Când Angela a ieşit din duş refăcută şi cu poftă de viaţă, Raul sforăia deja cu perna pe faţă.

În săptămânile care au urmat familia Bart s-a obişnuit cât de cât cu peisajul. Raul se ducea în fiecare zi la universitate, venea direct acasă şi îşi petrecea timpul citind şi făcându-şi note la biroul aşezat în dreptul ferestrei. Angela făcea cumpărături, gătea şi se plictisea exact ca acasă. Lucrurile nu se schimbaseră prea mult pentru ei, graţie şi Queens-ului, o lume care putea înghiţi orice şi pe oricine. Îşi puteau păstra obiceiurile, vorbi limba, cumpăra produsele tradiţionale, transplanta viaţa într-o celulă care păstra spiritul ţării natale şi imita la perfecţie atmosfera, mentalitatea, deprinderile. Altfel, New Yorkul era totuşi la doi paşi, dacă nu chiar acolo, dar profesorul Bart nu părea interesat să facă acest salt care i-ar fi bulversat ordinea vieţii şi l-ar fi distras de la scrierea operei fundamentale.
– Să mai mergem şi noi la un show pe Broadway, încerca Angela când Raul i se părea în toane mai bune.
– Nu ţi-a ajuns unul? N-ai văzut ce porcării? Doar să le stoarcă banii turiştilor.
– Ei, poate că am avut ghinion. Nu înseamnă că dacă unul a fost slab, toate sunt aşa.
– Toate sunt aşa. Toate. Spectacole ridicole de operetă. Iar râsetele tâmpiţilor din sală mă enervează şi mai mult decât mediocritatea de pe scenă. Păi ce teatru avem noi..., dădea Raul din cap, sincer ofensat. Ce să văd aici? Kitch şi diletantism. Prefer să stau cu cărţile mele.
– Să încercăm Opera? Ştii, e frumos acolo, la fântâna aia de la Lincoln Center, atâta lume elegantă, ne mai uităm şi noi la oameni...
- Dumnezeule, n-ai să scapi niciodată de snobismul ăsta. Ce oameni? pufnea nervos Raul trăgându-şi manuscrisele mai aproape. Niste roboţi programaţi genetic, rânjind prosteşte ca să-şi ascundă incultura. O rezervaţie de aroganţi cărora li s-a băgat în cap că ar fi centrul lumii.
- Mie mi se par foarte prietenoşi, amabili şi draguţi.
- La tine toţi sunt drăguţi, ştiu.
- Mai vedem şi noi Manhattanul...
- Ce să văd? Un oraş artificial, o cuşcă de beton şi sticlă, o arhitectură scelerată pe verticală sfidând orice regulă, o demontraţie de vanitate în lipsa istoriei.
- Mie mi se pare foarte atractiv oraşul. E puternic, ca un drog, emană energie, forţă, te prinde, te muşcă, e adictiv.
- Nu ştii ce vorbeşti.
- Dac-ar fi după mine..., dădea Angela din cap a deznădejde.
- Ce-ai face? o înfrunta Raul ironic.
- Aş trăi într-o intersecţie. Uite aşa, să văd lumea trecând, să mă uit la oameni, la magazine, la clădiri.
- Dacă ar fi după mine aş sta într-un vârf de munte. Cine mă cunoaşte aici? Nimeni.
– Aha, asta era, rânji la rândul ei Angela sugându-şi burta şi verificând efectul în vitrina de la dulapul cu cărţi. Domnul nu suportă anonimatul...
O venă începută să se zbată în gâtul lui Raul.
– Nu suport prostia.
– Să nu faci pe deşteptul cu mine. Nu te cunoaşte nimeni cum te cunosc eu. Dacă ar şti lumea ce găunos eşti, cât eşti de închipuit şi de cabotin, n-ai mai pupa tu onoruri şi burse.
– Eşti o tâmpită, asta eşti. Nu meriţi să trăieşti lângă un om ca mine.
– Şi cine dracului crezi că ar putea trăi cu tine? Un prefăcut, o spoială, asta eşti. Parcă eu nu văd... izbucnea Angela uitându-se la el ca la un gândac. I-oi fraieri tu pe alţii cu maimuţărelile tale, dar nu pe mine. O tot ţii cu Bizanţul ăla căzut de mult... şi nici tu nu eşti decât o căzătură. Bizanţ în mă-sa. A văzut cineva ceva publicat de tine? De când te-am cunoscut scrii la cartea aia şi nu eşti în stare de nimic. Parcă eu nu ştiu ce faci tu pe computer toată ziua. Când nu copiezi din tot felul de cărţi şi tratate, mă scuzaţi, cercetezi, îşi ţuguie Angela buzele imitându-l, te uiţi la poze porno. Şi măcar dacă ţi-ar ajuta la ceva.
Raul îşi holbă ochii, faţa îi deveni vişinie, strânse pumnii împingând capul în faţă şi cu un efort supraomenesc se opri la câţiva centimetri de Angela care îl privea cu un amestec de dezgust şi milă.
– Hai, domn profesor, curaj...
Raul ieşi val-vârtej. Capul îi vâjâia de furie. În timp ce aştepta liftul îşi verifică buzunarele în căutarea unor medicamente, de orice fel. Adora oricum să ia medicamente chiar dacă rămânea în continuare sănătos. Găsi doar nişte bomboane cu mentă, înghiţi două şi se hotărî să coboare pe scări gândindu-se cu groază că va trebui să colinde acum câtva timp pe străzi pentru a nu da ochii cu tâmpita de nevastă, obraznică şi nerecunoscătoare ca toate femeile întreţinute din faima şi banii soţilor celebri. Nu e de mirare că unii o iau razna şi le înjunghie cu cuţitul de bucătărie.
În holul blocului Dick repara o bicicletă găsită pe stradă.
– Vă salut cu respect, i se adresă lui Raul cu sinceră admiraţie.
– Să trăieşti, răspunse Raul printre dinţi, indispus că-i ieşise în cale.
– Domne ce zi împuţită! Ce spuneţi de umiditatea asta?! Era cald şi la noi vara, nu zic, dar când te puneai la umbră, era bine, te răcoreai. Aici n-ai unde să te-ascunzi. Vă merge bine aerul condiţionat?
– Merge, îi răspunse Raul sec şi vru să se strecoare pe uşă afară.
Dick îşi împinse bicicleta şi sculele la perete şi se ridică în picioare cât era de mare.
– Vă grăbiţi?
– De ce?
Dick îşi şterse mâinile de salopeta de ginşi, se lăsă puţin în jos pe genunchi, îşi înclină capul ca în faţa unui preot şi şopti cu delicateţe:
– Vă pândesc de mult.
Raul îl privi pentru prima oară în ochi. Dick avea ochi frumoşi, mustaţa i se înfoiase puţin de curajul de a-l aborda atât de direct pe profesor şi muşchii i se încordaseră în aşteptarea reacţiei acestuia.
– Maestre, adăugă Dick, zâmbind ambiguu şi Raul se trase înapoi, oscilând între teamă şi plăcere. Pot să vă spun maestre, nu-i aşa?
– Fireşte, fireşte, se înroşi maestrul şi îşi recăpătă siguranţa de sine. Despre ce e vorba, dragă?
Tonul superior profesoral îi era alterat de o ciudată complicitate masculină.
– Mai întâi vreau să vă spun cât de mult vă apreciez...
– Să trecem peste asta, se răsfăţă Raul, evident flatat.
– Ce mândru sunt eu ca şi conaţional să vă ştiu aici, insistă Dick făcându-i cu ochiul şmechereşte. Toate bune aici. De făcut bani, fac mai mult ca la noi, fata îmi învaţă bine, nevastă-mea e mulţumită, o aduce din toamnă şi pe maică-să în vizită, şi pe soră-sa. Ce să spun, nu am de ce să mă plâng. Acasă lumea mă crede ajuns şi mă invidiază. „Diculescu e la New York, mă, ne bagă în buzunar pe toţi“. Ce-aş putea să-mi doresc mai mult?! Nu ştiu ei cum e aici şi după ce au căzut turnurile nici mare tragere de inimă să afle mai mult nu prea mai au.
Raul începuse să se plictisească, confesiunea caloriferistului nu părea să ducă niciunde.
– Dar eu vă întreb, Dumnezeul de aici e acelaşi cu cel de la noi?
Raul tresări şi aceeaşi venă începu să i se zbată în gât. Vena emoţiilor, orgoliului de a nu fi înfruntat, contrazis sau egalat.
– Dragă...
– Dick, îl ajută caloriferistul cu umilinţă în glas şi pregătit să-i soarbă cuvintele.
– Dragă Dick, dar eu cu asta mă ocup.
– Serios?
– Fireşte. Cu asta mă ocup de mulţi ani. Pot să-ţi explic dacă vrei...
– Doamne, ce noroc pe mine! îşi frecă Dick bucuros mâinile pline de ulei şi rugină.
– Dar cum ai ajuns tu să te interesezi în aşa ceva?
– Ce să fac maestre, toată ziua ţevi, calorifere, lumea asta nebună din jur, mă gândesc şi eu la una, la alta... Apropos, eu cred că Dumnezeu e acelaşi doar că eu nu pot vorbi aici cu el aşa cum vorbeam acasă. De parcă ar exista un Dumnezeu al locului, nu ştiu cum sa zic. El e acelaşi dar conteaza unde te afli tu în raport cu el. Nu prea ştiu eu să mă exprim ca lumea, dar cum te ridici cu avionul şi părăseşti pământul natal parcă scapi de un blestem, parcă sufletul ţi se uşurează şi el, doar că în loc să comunici mai uşor cu Dumnezeul tău, nu-ţi mai gaseşti cuvintele potrivite. Întelegeţi ce vreau să spun?
Raul se frecă indispus de obrăznicia şi curajul caloriferistului.
– Poate că ai dreptate, dar pe ce te bazezi?
– Pe instinct, rânji Dick privindu-l drept în ochi pe profesorul care începuse din nou să roşească.
– Ei bine, eu mă bazez pe sute de cărţi citite şi conspectate, pe zeci de ani de cercetări şi meditaţie.
– Vreţi să mergem la mine în birou?
Raul îl privi suspicios.
– În subsol. O să vă simţiţi bine. E răcoare, am ceva la rece, putem sta liniştiţi. Nu ştiţi ce bucurie îmi face doar să vă aud vorbind.
Sub umbreluţa colorată din biroul de la subsol Raul a avut cel mai conştiincios ascultător, discipol şi admirator al său. Dick nu l-a întrerupt, nu l-a pus la îndoială, nu l-a plictisit cu comentarii prosteşti ori cu întrebări încuietoare. Raul a strălucit. Toată munca lui de ani a fost încununată, toate teoriile preluate din cărţi şi declamate teatral au fost înghiţite cu nesaţ de Dick care nu l-a bănuit nici o secundă altceva decât un mare savant, un înţelept, un cercetător exhaustiv al universului uman şi cosmic, un exeget umil al cărţilor sfinte, un hermeneut, cum Raul însuşi s-a prezentat la un moment dat deja ameţit de atâta bere şi votcă băute pe nesimţite în acea agoră improvizată în biroul administrativ de la subsol.
– Dragul meu, după cum vezi, lucrurile nu sunt aşa de simple. Nu e suficient să simţi că Dumnezeul de acasă nu este acelaşi cu cel de aici. Totul trebuie demonstrat. De-mon-strat, înţelegi? De asta sunt eu hermeneut, sughiţă Raul cu faţa congestionată de plăcere.
Deşi Dick nu cunoştea cuvântul, nu-şi permise să întrebe mai mult.
– Iubitule, continuă Raul prins în delirul oratoric, iar Dumnezeu nu e tot.
– Nu?
- Sigur că nu. Gândeşte-te numai la Sfinţii Părinţi! Ce am fi noi acum fără ei?!
- Părinţi? se înduioşă Dick.
- Nu cei la care te gândeşti tu. Sfinţii Părinţi! Tot ce ştim, de la ei ştim. Cuvântul lui Dumnezeu ne ajunge prin ei.
– Opriţi-vă că îmi dau lacrimile, şopti Dick, îşi plecă fruntea şi mustaţa i se aburi.
–Mama, iubitul meu... iubitul meu..., îşi agită Raul mâna prin aer ca un dirijor care cere să fie ajutat.
– Dick, suspină caloriferistul.
– Ei, bine, iubite Dick, oricum am lua-o, tot la femeie ajungem. Femeia! Acest mister cosmogonic...Mama! urlă Raul, la dreapta Fiului, fertilizând pământul şi cerul cu lacrimile ei, cu miracolul pântecului ei ca o albie. Femeia, dragul meu, femeia! Sămânţa divină din care sufletele noastre încolţesc! se prăbuşi Raul mai adânc în scaun, îşi pipăi crucea de la piept şi îşi ridică ochii spre tavanul pătat. Ea e cu noi peste tot, ea e aceeaşi, eternă, născând la nesfârşit viaţă, mama tuturor lucrurilor. Miracol. Toţi venim din ea după cum toţi venim din Dumnezeu şi la el ne vom întoarce. Tot ce putem face pe parcursul acestei vieţi iluzorii şi de ce să nu recunoaştem, mizerabile, e să ne sfiim.
Dick îl privi nedumirit şi timorat.
– Să trăim în umilinţă şi sfiiciune.
Caloriferistul continua să rămână tăcut privindu-i mâinile grăsuţe cum tăiau aerul cu gesturi de balerin. Mare învăţat, se gândi, îşi merita cu vârf şi îndesat titlul de hermeneut. Oamenii de cultură l-au intimidat întotdeauna, dar Raul îi depăşea pe toţi pe care îi întâlnise vreodată. Şi să-l aibă chiar la el în subsol, într-un recital particular, live.
– Doamne, ce noroc pe mine! îngână Dick emoţionat, se ridică, îl luă în braţe şi îl pupă cu zgomot pe obraz. Raul se retrase surprins. Roşeaţa îi reveni în obraji, îşi lăsă capul graţios într-o parte şi îl măsură pe Dick cu o privire tandră.
– Am să te învăţ smerenia, iubite Dick. Smerenia. Am să-ţi dau acum esenţa a tot ce am învăţat eu în această viaţă. Tu meriţi asta.
Dick se clătină copleşit.
– Adu-mi un lighean cu apă şi un prosop curat.
– Poftiţi?
– Ai auzit bine. Un lighean cu apă şi un prosop curat. Nu pune întrebări. Întrebările se pun în minte, nu se rostesc. Şi nici răspunsurile divinităţii nu se aud. Totul se transmite la nivel subconştient, telepatic, hipnotic, ezoteric. Hai, repede!
Năucit de atâtea cuvinte provocatoare cărora nu le ştia sensul, asudând sub comenzile hermeneutului, Dick aduse un lighean cu apă şi un prosop verde cam jerpelit.
- Ţi-am spus un prosop alb! se răsti Raul plin de importanţă. Alb, imaculat.
- Ăsta e singurul propsop pe care-l am aici, ridică Dick din umeri deja smerit.
- Fie, acceptă Raul în scârbă. Aşază-te.
Îi trase un scaun în faţa ligheanului.
- Descalţă-te!
- Poftim? se încruntă Dick îngrozit.
- Hai odată, scoate-ţi ciorapii, pantofii. Nu ştii ce înseamnă să te descalţi?
- La ambii?
- La ambii.
Raul îi luă picioarele goale şi i le cufundă în ligheanul de plastic. Mâinile plinuţe ale hermeneutului alunecau pe gleznele şi pe deasupra degetelor butucănoase ale caloriferistului. Dick transpirase de emoţie şi de ruşine.
- Fir-aş al naibii!
- Dick iubitule, asta înseamnă smerenie, sfiiciune şi umilinţă. Credinţa întoarsă. Să-ţi speli pe picioare aproapele, servitorul, discipolul, duşmanul, tatăl, fiul. Un ritual magic şi erotic deopotrivă.
Îi inveli apoi picioarele umede în prosopul jerpelit continuând să-l privească tandru.
- Ai înţeles acum?
Dick îl privi speriat. Răsuflă uşurat că scăpase. Nu înţelegea nimic şi nu ar fi vrut să-l supere sau să-l dezamăgească pe maestru. Tăcu aprobând dilematic din cap, un gest abia schiţat, dar Raul nu avea nevoie de răspunsul lui. Cu o mişcare delicată îi atinse umerii umflaţi sub salopetă, ezită, apoi mai luă o bere din lada frigorifică.
- Asta trebuie să înţelegi tu. Dumnezeu e acelaşi, doar tu trebuie să-ţi schimbi limbajul. Tu nu mai eşti acelaşi. Nu de pe poziţie de învingător se vorbeşte cu el. Nu trebuie nici să ceri nici să te revolţi, nici să întrebi. Există un singur mod de comunicare: acceptarea necondiţionată.
Un soarece ieşi de sub un tomberon şi se îndreptă spre ligheanul în care apa încă clipocea. Raul se repezi cu furie disproporţionată şi îl strivi cu pantofii lui italienesti din piele fină.
- Scârnăvie!
Îi împinse apoi dezgustat corpul zdrobit sub scaun, plescăi din buze satisfăcut şi bău restul de bere din sticlă.
Dick îngheţă de surpriză. Chipul i se înmuie a milă şi neputinţă.
- De ce-aţi făcut asta? Un biet şoarece şi el...
- Mi-e silă de toate animalele mici.
- Şi totuşi..., încercă Dick cu voce sleită.
- Fiinţele slabe nu au nici o şansă.
- Mi-e îmi plac, insistă Dick prosteşte.
- Iubitule, mai ai multe de învăţat.
Dick îl privi pentru prima oară neîncrezător. Infăşură rămăşiţele şoricelului într-un ziar şi le aruncă la tomberon, încruntat, cu inima strânsă. Îşi turnă şi el o bere ca să-şi omoare greaţa care îi inundase stomacul. Mai devreme ar fi vrut să-i împărtăşească hermeneutului experienţa propriei lui naşteri dar acum nu mai simţea nevoia şi oricum Raul nu părea deloc dispus să-i asculte confesiunile, aşa că eşuă formal şi politicos:
– Ce mai face doamna Angela? Foarte drăguţă persoană...
Raul îl fulgeră cu o privirea furioasă de sub umbreluţă.
– Cui îi pasă ce mai face doamnă-ta Angela?! se maimuţări cu o grimasă. Dacă tot e aşa de drăguţă, de ce nu te duci să vezi şi singur ce mai face? Pe dracu, asta face! Cine pizda măsii a mai inventat şi femeile astea ?!
Crucea de la gât îi sări afară din cămaşă. Ochii i se dilatară şi câteva boabe de salivă i se înghesuiau la colţurile gurii.
- Nu puteam noi trăi bine şi fără ele?! Spune tu, nu am fi fost noi mult mai fericiţi dacă nu existau astea să strice echilibrul universal? De ce dracu’ era nevoie de două sexe pe lumea asta? Sau de ce numai două şi nu mai multe?! Te-ai gândit la asta?
Dick se cutremură. Îl privi pe profesor ca pe un nebun pe sub sprâncenele lui negre stufoase care se adunaseră într-o cută ameninţătoare. Îşi recăpătă siguranţa de sine, îşi frecă mâinile pline de rugină şi îşi scutură umerii ca şi cum cuvintele hermeneutului l-ar fi tras afară dintr-o beţie sau dintr-o transă.
Raul părea dintr-odată şi mai mic ghemuit pe scaun cu burta căzută peste cureaua din piele de şarpe. Dick prelungea o tăcere tensionată care nu prevestea nimic bun. Sub salopeta de ginşi muşchii i se încordară. Împinse cu putere ligheanul şi apa se reversă peste locul unde şoarecele strivit lăsase câteva picături de sânge. Statura lui Dick ocupa acum puternică tot subsolul unde mai devreme părea doar o umbră retrasă într-un colţ.
Raul se ridică tiptil şi se îndreptă spre uşă speriat. Dick îl urmări cu privirea până când corpul scund şi greoi îi fu înghiţit de coridorul întunecat.

III. ANGELA

Totul a început de la acele lămâi. Chiar în ziua în care ajunseseră la New York, după ce Raul a adormit, Angela a coborât să-l caute pe caloriferist in biroul lui de super, încurajată de amabila lui ofertă de a nu ezita să-i ceară ajutorul ori de câte ori va avea nevoie de ceva.
- Poate îmi spuneţi de unde să mă aprovizionez, ce magazine sunt mai convenabile în jur...
- Ieftin şi bun? Să semene cu gustul de acasă? Păi vă duc eu peste tot şi vă arăt ce să luaţi: zarzavaturi de la ruşi, condimente de la arabii din colţ, brânză de la greci. Carnea cea mai bună e la chinezi iar mezeluri vă recomand de la vecinii noştri din Banatul sârbesc. Luaţi pâine evreiască, e foarte gustoasă, seamănă cu lipiile făcute la noi la ţară pe vatră, o aduc proaspătă în fiecare zi. Chiar dacă e Kosher, nu vă strică. Staţi că închid biperul şi merg eu cu dumneavoastră.
- Şi lămâi?
- Se poate?! Pe alese! Mamă, ce lămâi au ăştia!
- De ce să nu ne tutuim? zâmbi Angela în timp ce Dick lipea pe uşă un bilet pe care scrisese corect în engleză: „ Am o urgenţă. Mă întorc imediat.”
Angelei a început să-i placă să meargă la cumpărături cu Dick. De câte ori avea mai multe de luat, îi dădea un bip şi el apărea în uşa blocului cu un tricou curat peste salopeta de ginşi. Dick era cel care alegea fructele, zarzavaturile şi carnea ca şi cum le-ar fi cumpărat pentru el, îi dădea uneori şi idei ce să mai gătească, cum să înnăbuşe vegetalele, cum să dreagă ciorbele, toate după gustul lui.
Căra sacoşele şi călca ţanţoş alături de Angela care turuia pe lângă el. O lăsa să meargă puţin înaintea lui şi îi admira talia subţire, felul cum îşi sugea burta şi îşi ridica gâtul, ca o felină care adulmecă locul. Angela ţopăia pe tocurile ei înalte pe trotuar iar Dick mergea pe stradă astfel ca diferenţa de înalţime între ei să nu fie atât de mare, plus că îi lăsa sentimentul că o fereşte de maşini şi de aglomeraţia străzii, cum odată îl învăţaseră la şcoală. Împreună creau un tablou de o blândeţe domestică naturală şi tonică.
- Să-mi iau şi eu un cărucior din ăsta? se alinta Angela arătându-i femeile din cartier, mai toate emigrante, care târau după ele acelaşi tip de cărucioare negre pe roţi în care îşi îndesau sacoşele cu cumpărături.
- Se poate?! o mustra Dick în glumă prefăcându-se vexat, aşa ceva nu e pentru doamne minione şi graţioase.
Angela îl răsplătea cu un zâmbet recunoscător iar lui Dick îi creştea pieptul de plăcere.
Găseau multe pretexte să se vadă de câteva ori pe zi. Angela îl chema ba să-i deschidă o cutie de conserve, ba să-i regleze cuptorul sau să-i cureţe aparatul de aer condiţionat, să-i repare aspiratorul, să-i schimbe becul din baie care se ardea tot la două zile sau să-i dea jos de pe rafturile de sus din cămară vreun borcan la care nu ar fi ajuns chiar dacă s-ar fi urcat pe un scaun. Dick lipea pe uşă biletul „Am o urgenţă. Mă întorc imediat” pe care între timp îl printase la computer şi apărea imediat la uşă, de fiecare dată cu un maieu sau un tricou proaspăt spălat şi mirosind a apă de colonie ca să taie mirosul îmbibat în haine de la instalaţiile din subsol.
Angela îl servea de fiecare dată cu o cafea, vorbeau despre fata lui Dick, despre soţia lui care făcea menajul în Manhattan la o familie bogată, despre lucrarea masivă începută de Raul asupra civilizaţiei Bizanţului şi rămasă până acum neterminată, despre politică şi timpurile bune din ţara natală care amândorura le aduseseră multe bucurii chiar sub dictatură. Nu le regretau, dar parcă de aici toul se estompa, se îndulcea, memoria păstra ca formă de protecţie doar momentele bune iar faptul că pe atunci mai erau şi tineri pe deasupra, ajuta la o privire retrospectivă înţelegătoare şi tandră.
- Tot ce regret e că nu avem şi noi copii..., cobora Angela vocea. Raul s-a opus de fiecare dată. Ba că l-ar distrage de la cărţile lui, ba că în lumea de azi ar fi o inconştienţă să mai aduci copii pe lume.
Ofta şi umerii ei delicaţi se făceau şi mai mici sub bluzele subţiri de mătase.
- Dacă mă întrebi însă pe mine, e vorba doar de egoism. Ştii, el se iubeşte doar pe sine. Când ne-am căsătorit mi-a cerut să-mi las serviciul. A vrut să am grijă de el în exclusivitate, să-i dau toată atenţia. Se crede un mare gânditor, creator, deşi până acum n-a produs nimic. Bate câmpii cu tot felul de teorii care nu interesază pe nimeni. Sunt foarte singură... şi slabă. Nu am curajul să rup, să fiu pe picioarele meu. Şi dacă lumea asta e plină de hermeneuţi? De histrioni? Ştii, uneori mă bat tot felul de gânduri....
Dick miji ochii ca şi cum s-ar fi străduit să-i vizualizeze. Acum ştia cum arată un hermeneut dar despre histrioni nu avea nici cea mai vagă idee.
- Tu crezi în fatalitate?
Se gândi că îl întreba de Dumnezeu şi îi era teamă să mai abordeze subiectul.
- Crezi că suntem programaţi genetic la naştere? insită Angela.
- Despre ce se întâmplă la naştere mai ştiu câte ceva, îi răspunse caloriferistul în doi peri ezitând să intre în detalii. După aia însă, Dumnezeu cu mila. Fiecare cu soarta lui.
- Mi se pare nedrept, se întristă Angela. Cât putem noi interveni, alege, determina, schimba pe lumea asta? Eu nu mai vreau să mă resemnez în nefericirea mea.
Caloriferistul se întrista şi el, dădea sceptic din cap, lăsa câteva momente de tăcere din decenţă pentru tulburarea Angelei şi apoi încerca să o înveselească spunându-i bancuri din vremea dictaturii sau arătându-i micile lui scamatorii în care putea să facă să dispară obiecte mici care reapăreau fie în buzunarul uriaş al salopetei lui, fie sub cascada aurie de păr a Angelei.
- Ah, mă gâdil, chicotea Angela când mîinile mari ale caloriferistului îi atingeau delicat gâtul subţire de unde scotea miraculos un ou sau un măr.
Dick o găsea de multe ori fumând cu jumătate de corp ieşită pe fereastră ca să nu simtă Raul mirosul când venea acasă.
- Detestă fumatul. Pretinde că ar fi împotriva oricărui viciu, îi explica Angela, şi e de părere că femeile sunt mult mai adictive decât bărbaţii. La orice. Eu m-aş lăsa, să-ţi spun drept, că aici nu mai ai nici o plăcere, nu poţi fuma pe niciunde, nici măcar la o cafenea sau la un bar, dar nu vreau să-i dau satisfacţie. Aşa, numai ca să-l enervez. Dar în apartament nu fumez, n-am chef nici de crize, că e nebun.
- De ce nu vii să fumezi jos la mine în birou?
- Se poate? întrebă Angela ţuguindu-şi buzele mici pe care şi le rujase excesiv în aşteptarea lui Dick.
- Se poate orice. Oricând, se auzi Dick vorbind şi îşi lăsă ochii în jos de teamă să nu fi spus ceva nepotrivit sau care ar putea-o jigni pe micuţa şi delicata doamnă Bart.
Maşinile de spălat se aflau lângă biroul lui Dick iar Angela spăla des. Îi era teamă de gândaci, se trăgea speriată într-un colţ ori de câte ori vedea vreo gânganie sau îşi imagina că vede. Dick o ducea la el în birou, o aşeza comod pe un fotoliul de piele aproape nou pe care îl adusese recent de pe stradă şi se ocupa el de rufe, ştia cât detergent să toarne, le trecea apoi în maşinile de uscat, timp în care Angela fuma întinsă în fotoliul confortabil. De fapt de cum îl văzuse pe stradă şi-a imaginat-o pe Angela în el.
Biroul lui strălucea de la un timp de curăţenie, aruncase toate lucruile inutile, cumpărase pahare şi ceşti noi iar în lada frigorifică ţinea de-acum băuturile preferate ale Angelei, campari şi suc de portocale, gin şi apă tonică din care îi prepara cocktailuri la care de fiecare dată mai adăuga câte o surpiză: felii din frunte de cactus sau papaya în campari, de mango sau kiwi în gin. Angela se bucura copilăreşte, se simţea răsfăţată, se relaxa şi ca recompendă îi ghicea în cafea, cum făcea cu prietena ei de acasă. Dick o asculta atent şi serios şi rămânea puţin melancolic după ce Angela îi spunea:
- Acum...ia să-ţi vedem inima! Pune-ţi degetul în fundul ceştii şi gândeşte-te la ceva.
- La ce? întreba el speriat.
- Pune-ţi o dorinţă, îl soma Angela.
Dick închidea ochii, îşi apăsa degetul lat excesiv de tare pe fundul ceştii încât nu mai rămânea decât o pată albă. Angela îl mustra amuzată:
- Păi ce să-ţi mai citesc? N-a ieşit nimic.
Odată când se duceau la cumpărături, în faţa gurii de metrou, Angela a fost cuprinsă de nelinişte.
- Hai să mergem în Manhattan.
- În Manhattan? se sperie Dick.
- Da, hai! Hai acum, vrei? Vreau să văd oraşul, să colind prin magazine, să mă plimb prin Central Park. Vreau să mănânc o prăjitură la Dante.
- La Dante? se încruntă Dick.
- O cofetărie din Village. N-ai fost acolo niciodată? O, Doamne, sunt atâtea de făcut! Şi vreau să mă duc la un salon bun de coafură. Au cei mai grozavi stilişti, am citit în reviste. Să mă tund? îl încercă Angela.
- Doamne fereşte! se scutură Dick ca un compliment pentru părul ei blond în cascade.
- Vreau să văd Broadway-ul, Broadway-ul adevărat! Şi vreau la muzee! Ce-ar fi să-mi caut o slujbă în Manhattan? Raul nu trebuie să ştie. Uite aşa, ca soţia ta, câteva ore pe zi. Ce zici?
Dick tăcea, complet dat peste cap de ieşirea neaşteptată a Angelei.
- Hai să luăm acum metroul şi să dăm o fugă. Vrei?
Dick ezită. Nu-i refuzase până acum nimic.
- Nu e pentru mine.
- Cum adică?
- Nu mă simt bine acolo, nu e locul meu.
- Of, parc-ai fi Raul! se bosumflă Angela şi o şuviţă de păr îi intră în gură.
Dick i-o îndepărtă atent să nu-i atingă obrazul. Simţea că o dezamăgise iar comparaţia cu Raul care altădată l-ar fi onorat acum îi căzu ca un bolovan în stomac, mai ales că venea după întâlnirea dintre ei doi în subsol.
- Nici vineri nu poţi? se întoarse Angela spre el şi îşi roti ochii cochet. Raul se duce în fiecare vineri la o conferinţă şi se întoarce târziu.
- Vinerea şi eu am şedinţă de comitet administrativ.
Angela îşi încordă spatele. Se cufundă în tăcere şi începu să meargă ţeapănă, cu câţiva paşi înaintea lui, de parcă ar fi fost singură pe stradă. Dick o urma învins.
Deodată unul din tocurile înalte ale Angelei se rupse, piciorul i se răsuci, călcă în gol, scoase un ţipăt ascuţit şi căzu pe trotuar înainte ca Dick să poată face vreo mişcare. Gemea de durere, îşi julise un genunchi şi mai mult ca sigur îşi sclintise glezna. Se aflau la o stradă de blocul lor. Dick se replie, evaluă rapid situaţia, aruncă sacoşa pe umăr, băgă pantoful rupt în buzunarul salopetei, o luă în braţe şi porni cu ea spre casă. Angela tăcea amorţită de durere sau de surpriză. Doi mexicani care reparau peste drum o casă îi priveau amuzaţi. Se relaxă şi îşi propti uşor capul de pieptul umflat mai mult de emoţie decât de efort al calorifestului care aproape alerga cu ea. de altfel simţea că ar fi vrut să zboare cu ea deasupra oraşului sau şi mai departe.
O duse direct în biroul lui de la subsol, o întinse în fotoliul de piele, îi dădu repede un pahar cu apă, îi curăţă rana de la genunchi, delicat şi profesionist ca o asistentă medicală, îi lipi un leocuplast şi se ocupă apoi de glezna umflată. Angela îşi ridică puţin fusta ca el să poată acţiona mai uşor. Ezita să o privească în ochi. Işi aminti cum în copilărie îngrijise o vrabie care-şi rupsese piciorul, îi legase de el o atelă, câteva zile îi dăduse apă şi mâncare până când fusese din nou în stare să zboare.
Angela prelungea tăcerea şi el nu ştia dacă încă mai era supărată că nu voia să meargă cu ea în oraş, dacă era stânjenită că el îi masa acum piciorul şi îi lega strîns o faşă peste glezna umflată, dacă o durea rana sau pur şi simplu simţea nevoia să tacă.
- Mă intimidează Manhattanul, se scuză nepriceput. Vezi, aici am controlul situaţiei. Nu spun că nu-mi place dar e prea mare nebunie, maşini, lume multă, agitaţie. Nu ştiu încotro s-o iau. La început când am venit aici am fost de vreo câteva ori cu fi-mea, să vadă Statuia Libertăţii, să se urce în Empire State. Ce să zic, e interesant... Acum nu mai sentimente de turist. Am fost o dată şi în clădirea emigraţiei, când a trebuit să-mi scot actele. Doamne ce forfotă! Ce Babilon! Şi mai e ceva. În oraşul ăsta nu vezi cerul. Nu vezi stelele. Numai turnuri şi lumini. Iar când când ninge iarna parcă nici fulgii nu ajung pe asfalt, se opresc undeva prin dreptul etajelor.
Dick vorbea mai mult decât era cazul sau decât ar fi vrut. Angela îl privi cu înţelegere şi tandreţe, ochii ei umezi erau strălucitori şi calzi şi Dick nu ştia dacă să citească în ei recunoştinţă, afecţiune sau milă. În momentul acela ar fi strâns-o în braţe, mai degrabă patern, sau ca un prieten mare şi blând, dar Angela desculţă, cu glezna bandajată, părea şi mai fragilă în fololiul acela de piele şi avu senzaţia că îmbraţişarea lui ar fi rupt-o în două.
Îşi făcu de lucru ca ea să nu observe cum îl invadase duioşia, scoase din buzunarul salopetei pantoful rupt, îşi aduse sculele din magazie, îl repară, îi lipi tocul la loc, îl lustrui apoi de salopetă şi i-l puse cu mare grijă înapoi în picior.
Din fericire Angela nu-şi sclintise glezna cum crezuseră. A doua zi umflătura se retrăsese şi ea coborâ zglobie în subsol, în nişte pantofi roşii cu tocul ceva mai mic şi ochelari de soare. Făcu o piruetă în faţa lui Dick ca să-i arate că era complet refăcută. Faţa caloriferistului se lumină. Se îndreptă spre lada frigorifică să-i prepare un cocktail dar Angela îl opri atingându-i uşor braţul încordat.
- Plec în Manhattan îl anunţă ea.
Caloriferistul o privi cu reproş.
- Chiar pleci?
- E vineri.
Dick dădu la o parte şerveţelul sub care se afla o prăjitură cu ciocolată. I-o cumpărase în dimineaţa aceea de la cofetăria italiană din colţ. Angela îl privi derutată.
- Am crezut că te-ai răzgândit. Nu trebuie să te duci până la Dante. Sunt foarte bune şi astea din Queens, îi spuse el arătând spre prăjitură.
- Simt că mă sufoc aici, rosti dintr-odată Angela privind spre tavan ca să-şi ascundă ochii.
Dick simţi cum muşchii i se înmoaie.
- Nu mai suport să-l văd, să-l aud. Aici e şi mai rău decât acasă. Nu-l bagă nimeni în seamă, pe ăştia e greu să-i fraiereşti. Nu are cui să ţină delirurile lui oratorice, îi este desconsconspirată imediat ipocrizia, goliciunea. Şi se descarcă pe mine. Face crize tot mai des şi tot mai violente.
Îşi scoase ochelarii de soare şi îi puse lângă farfuria cu prăjitură. Abia atunci Dick îi văzu cearcănele şi ochii roşii. Nu comenta niciodată şi nici nu o încuraja pe Angela în mărturisirile ei. Nu ştia cum să reacţioneze, i se strânsese inima, ar fi mângâiat-o sau i-ar fi spus câteva cuvinte de consolare dar nu-şi găsea gesturile potrivite.
- Dincolo de Bizanţ nu mai înţelege nimic. Şi cred că nici pe ală nu-l înţelege. Iar eu sunt sătulă. Sătulă!
Dick acoperi la loc prăjitura cu şerveţelul.
- Vreau să fac ceva şi pentru mine.
Dick era un martor tăcut al căsniciei hermeneutului cu Angela. Nu i-a spus niciodată de întâmplarea din subsol, dar înţelegea mai mult decât o lăsa pe ea să vadă.
Angela nu voia să-l supere. Era ultimul pe care ar fi vrut să-l rănească vreodată. Şi doar ca să-i facă plăcere trase aer puternic în piept, se linişti şi îşi mâncă prăjitura în picioare. În timp ce-şi lingea degetul mic cu care luase frişca de deasupra îi spuse calmă:
- Visez de mult la oraşul ăsta. Şi nu e caraghios să nu-ţi îndeplineşti nici măcar dorinţele astea mici, la îndemână, care ţi se oferă pe tavă, atât de uşor de îndeplinit?
În fiecare vineri Angela se ducea în Manhattan, se întorcea cu puţin înainte ca Raul să vină acasă, excitată, cu obrajii arzând, stoarsă de oboseală dar într-o euforie care pe Dick îl durea.
Când cobora la el în subsol, după ce îi ghicea în cafea, în timp ce-şi bea coktailul întinsă în fotoliu, îi povestea escapadele ei în Manhattan.
- M-am îndrăgostit de oraşul ăsta. E fabulos.
La început Dick suferea răvăşit de gelozie. Cu timpul însă entuziasmul Angelei l-a prins şi pe el, îi urmărea atent povestirile, se lăsa plimbat prin parcuri, bulevarde şi galerii, descoperea odată cu ea lumea de care nu avusese curajul să se apropie, vedea oraşul prin ochii ei.
Într-una din zile Angela puse pe masă o cutie şi îi spuse simplu.
- Trebuie să-mi vopsesc părul. Acasă mă făcea prietena mea. Aici n-are cine. Ai putea să mă vopseşti tu?
În timp ce ea îşi deschidea naturii bluzei de mătase puţin deasupra sânilor, Dick se uită ruşinat în altă parte. Improviză pe loc un salon de coafură mândru că i se dădea atâta credit. Propti de zid o oglindă mare adusă de pe stradă, îi puse Angelei pe umeri un prosop alb curat cum ar fi visat hermeneutul pentru ritualul lui, amestecă soluţiile din cele două tuburi, lustrui pipetenul de salopeta albastră şi turnă primele picături de vopsea în părul Angelei.
- Nu-ţi pui mănuşi? îl întreba ea îngrijorată.
- Mănuşile alea de plastic nu mă încap. Şi nici n-am nevoie. Am vopsit eu case întregi cu mâinile goale.
Părul Angelei era parfumat. După primele şuviţe Dick transpirase de încordare. Angela îl urmărea tăcută în oglindă. Părea un adevărat maestru, ca şi cum toată viaţa vopsise cascade aurii. Degetele lui groase alunecau graţios de-a lungul firelor lungi de păr, le aduna în vârful capului, le trecea delicat prin dinţii piaptănului şi le dădea apoi drumul uşor urmărind cu capul aplecat într-o parte cum se curbau deasupra gâtului subţire al Angelei. Ar fi repetat asta la nesfârşit. Îi ardea fruntea şi tricoul i se umezise la subraţ şi pe piept. Angela continua să-l privească. Silueta lui masivă ieşea din cadrul oglinzii şi umbra ei se continua pe zid puternică şi totuşi tremurând nesigură. Angela lăsă prosopul să-i alunece de pe bluza subţire, îşi umezi buzele şi îşi descheie şi restul de nasturi până jos. Sânii îi apărură în oglindă ca două păsări mici de sidef. Aşa îi văzu caloriferistul. Deodată un curent electric îi trecu din creştet până-n vârful degetelor şi mustaţa i se zburli. Se opri cu mâinile în aer. Angela îi zâmbi stângace.
- Vrei?
Caloriferistul tresări neştiind ce să creadă, ce să spună, ce să facă. Angela îşi împinse sânii în faţă. Era ud din cap până-n picioare de parcă s-ar fi aflat urcat pe o schelă şi ar fi vopsit tot blocul, tot oraşul.
- Poţi să mă atingi dacă vrei.
- Mi-e teamă.
- De ce?
- Să nu stric ceva.
- Ce să strici? N-ai ce să strici.
- Nu ştiu, spuse caloriferistul, şi cu o putere supraomenească îi strânse delicat bluza peste sânii goi. Îi aranjă prosopul la loc şi continuă să-i vopsească părul cu mişcări lente şi tandre. Nasul Angelei se roşi şi câteva lacrimi îi făcură ochii şi mai luminoşi.
- Nu mai pot trăi aşa. M-am hotărât să fug, să mă salvez.
Caloriferistul nu se arătă surprins.
- Am nevoie de schimbarea asta ca de aer. Nu mai suport Bizanţul Mi-am găsit o slujbă, chelneriţă la un bar din Village. Altă scăpare nu am. Şi dacă nu o fac acum nu se ştie dacă o voi mai face vreodată.
Până i s-a uscat vopseaua i-a ghicit în cafea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În fundul ceştii degetul lui Dick lăsase aceeaşi pată albă în care însă Angela a putut descifra de data asta un copac înflorit, plin cu păsări, semn de mare bucurie, o realizare de la o căprioară, fata lui ? şi o surpriză de la un drum scurt. Dick s-a arătat muţumit deşi picioarele încă îi tremurau.
- Aş vrea să te rog să-mi împrumuţi nişte bani...Ştii, Raul e foarte strâns, nu-mi lăsa nimic în afara banilor de cumpărături. Am eu nişte economii, dar...
Fără să întrebe nimic Dick îi aduse dintr-un sertar un fişic gros de bancnote de un dolar legate cu un elastic. Probabil bacşişurile lui pentru serviciile care le aducea în bloc. Angela îl privi recunoscătoare:
- Cândva o să ţi-i dau înapoi.
Se ridică pe vârfuri copilăreşte şi îl sărută pe obraz. Mustaţa lui Dick se înfoie din nou, de data asta din acelaşi spirit de conspiraţie domestică pe care relaţia lor a avut-o de la început.
- Dick...Angela se opri cu un nod în gât. Îţi mulţumesc. Într-un fel şi tu mi-ai dat curajul să iau hotărârea asta. Cu tine mi-a fost bine. Am fost fericită, oftă Angela uitându-se în jos ruşinată.
Pentru prima oară o strânse în braţe. Atent, să n-o strivească. Presentimentul că nu avea s-o mai vadă niciodată îi răscolea pieptul. O ţinu o secundă lipită de el.
- Du-te, fugi. Nu ai de ce să-ţi pară rău. Salvează-te.
Sânii ei mici tremurau şi caloriferistul îşi şterse discret mustaţa aburită.
- Să ai grijă de tine, îi mai spuse uimit şi el de câtă putere avea.
Privi după Angela până ce silueta ei subţire dispăru în fundul coridorului.
Îi sună biperul, îşi luă sculele, plecă să repare ce era de reparat şi lipi pe uşă biletul printat: „Am o urgenţă. Mă întorc imediat.”

Back to top

 

 

Fiction in Romanian:

Unde Incepe Cerul

Omul din Est

India - Impotriva Cuvintelor

Sarpele

Vorbitorul