Carmen Firan Poetry

Poems in Romanian

IMAGINARY GEOGRAPHIES

If it hadn ’ t been for that morning
In autumn
The incandescent breath
Of the decapitated city
The silence fallen
Like a burgundy curtain
We would have gone on betting
On the long shot
In imagined clashes
In imaginary geographies
Staring at our shadows

Stretching to the absurd
In deceitful mirrors.

The strong are alone
The strong are forlorn
And so vulnerable
In the naïveté to push their dreams
Beyond where

Even they could still follow them
With their sight.

From above everything appears the same:
The dead with the dead
The living with their vanity.

_________________________________________________________________________

DESPERATE CONQUESTS

Here we are
Quarantined in a foreign speech.

I step absent-mindedly over the tree tops
Squashing here and there
A flag ostentatiously hoisted
In honour of those who happened to forget
That we are already at the highest peak
Of disconsolate conquests.

You linger in the penumbra of a cafe
Saturated by poets
By the poets' lovers with languorous lashes
And biographies reshuffled on the run.

Our passage here
Is no more than a rehearsal
For that Great Journey
Where the two of us will fly on our backs
With pupils dilated
By what we had to learn too late
And fingers locked together
As if our lives were
Elsewhere
And our passage through here
Merely to scatter the ashes.

_________________________________________________________________________

LINE UP AT THE GATE

Each morning lining up at the gate
My temples explode from the tension
I try to imagine what it’s like to die
In the uproar of the toy pistol
Which can’t kill anyone
But fills everyone with terror.

I crouch at the ready.
The women stare at me curious to find out
Where I aim to go each time
With my syllables awkwardly paired
One with life, one with death
With that light about the eyes
Which, it is reported, is painless,
A kind of happiness invades you
To the last cell, the last word
Frozen on your lips.

Each morning
Lining up at the gate,
The uproar of the toy pistol
Which can ’ t kill anyone
But fills everyone with terror
With repetition ’ s perfection:
The race, the line up at the gate, the race
All the way to insanity.

_________________________________________________________________________

SORT OF SPRING

It was one of those days
when people seemed tall to me.
I follow a woman down the street
on very tall heels
and her muscular calves
are naked in patent leather shoes
and this gives me, I don't know why, hope.

I breathe orange
and hold my breath for a few seconds
until the guilty air breathed by the innocent
snaps back at my chest.

There was a time when I found
the city cops likable
now in Bryant Park
a security guard can't take his eyes
off my large brown purse
where I keep a few thin books
forbidden cigarettes and an expired metro card.

It's still a sort of spring
though you can't be sure.
"How long do you intend to be here?"
the security guard asks me in Spanish.
I understand his question
but don't know how to answer it.
I stand up so that I can stare
at those who look

ever taller
in this orange alert high light.

_________________________________________________________________________

THE STONE OLIVE TREE

What would the Redeemer have looked like
if he’d reached old age?

Would He have lent
His nostalgic and adamant aspect
to the builders of churches,
to the haughty dismantlers in search of myths
or, culpable, healed
His own flesh and bones
letting water be water
and the blind go on their own way?
Would He have still given up his last son
to Doubt
or, in the evening, letting His head fall
upon Magdalene ’ s knees,
would he have seen the Earth just as round
and twirling on her index finger
pointing, as though by chance,
not to the threatening
sky
but towards the wild flower
yellow like the candle wax
dripping on the breast of the voluptuous
coruptress of divinity
while the stone olive tree
would have stroked the sky
with its eternally prodigal heel.

_________________________________________________________________________

FOG ROOFS

No one has the time anymore
For the immigrant's lament:
"You can't dream in a foreign language"...

Very well, it's not good for you anyway,
Foreign languages are like vegetables digested in a hurry
They only give you ulcer
Along with a broken accent.

"Inadvertently you lose your identity"...
That identity invented at birth

By some meticulous clerk
Who in the absence of imagination
Fills up his drawers with strange names
Defying the laws of eternity,
Relativity, gravity, and gravidity,
Which in any case produce pointless imitations
With pretension to uniqueness
Which the Egyptians laughed of once,
The Greeks twice,
And the cosmetized communism
Is still leering at.

"The immigrant doesn't know any longer
Where home is"...
Even the forger in the sky doesn ’ t know
And casts us improperly
On roofs of fog.

_________________________________________________________________________

THE FARCE OF THINGS

After a while
Things no longer recognize their master.

There is a revolt of objects
Too long kept under control
A conspiracy with time,
Creator of farces,
Who leaves us with the illusion
That something belongs to us definitively
With the exception of doubt.

Objects will survive us
With the haughtiness of their own destiny
Liberated from the soul
We invested them with,
Always ready to be faithful
To another master
Just as the morning after dying
The light will fall the same way
On the bed sheets with poppy flowers
Gift from your aunt
To throttle our fright
In which the new tenant
Will wrap his hunting rifle.

_________________________________________________________________________

Poems in Romanian

SFARSITUL IN VARANASI

I.
nu există dispariţii şi nici despărţiri
doar rătăciri ale minţii
tot ce rămâne după ce nu mai rămâne nimic
e sufletul pulverizat în aer şi ziduri
nefiinţa la fel de iluzorie ca şi trupul

II.
Acolo unde cele începute nu vor fi nicicând terminate
Unde soarele iese din Gange pe scut
Unde pământul se învârteşte pe loc
Sub cocoaşa secată a vacii de foc
Acolo idolii se odihnesc la soare tihnit
Împart eternitatea în cupe mici de culoarea şofranului
Încurcă trupuri şi schimbă sufletele între ele
Ziua se joacă de-a moartea cu răbdare ironică
Şi o iau de la capăt spre asfinţit.

III.
Promisiunea morţii amânată
Epave agonizând
Pe treptele Iadului
Cu faţă de sfânt înfometat

Mocneşte focul pe rug
Aprins de bărbaţi fără vârstă
Distrugătorul suflă cenuşa unei fete
Pe o aripă de albină

De sus, doar rânjetul corbilor
Iluzia morţii din urmă

IV.
Trupuri descărnate intrând şi ieşind din mama Gange
Raiul şi curăţătoria aleşilor
Rufele se bat de pietre şi se întind la soare
Pe cea mai veche bucată de pământ
Râvnită şi respingătoare
Leproşi, cerşetori, vânzători de noroc, asceţi cu chipul vopsit,
Balegă de vacă, iluzii de praf, palate părăsite de nisip
Maimuţe ridate agăţându-se de ruine sar din nimic în nimic
Biciclete, ricşe, pânze înfăşurate mimând corpuri gata cremate
Trec prin ochiul mitralierei ruginite sprijinită de singurul gardian
În poarta oraşului jinduit
Talăngi şi clopote, claxoane, hohotul Shivei hrănit
De la răsărit la apus cu uleiuri şi petale carnale
Lustragii de sandale şi tălpi jupuite, câini hămesiţi
Bărbaţi urinând de mii de ani pe marginea aceluiaşi drum
Burduşit cu vieţi fără număr reîntrupate
Cuceritorii au fugit învinşi
Nu e umilinţă mai mare decât fericirea condamnaţilor
Aşezându-şi tăcuţi suferinţa la rând
În aşteptarea focului doar pentru a lua-o de la început

Putrefacţia purităţii şi puritatea putrefacţiei
Pe Himalaia urlă zăpada cu palmele împreunate

V.
Cât din noi a fost dat întâmplării
Şi cât erorii ţintite
Care respiraţie îşi poate alege trupul
Când tot ce se vede printr-o gaură în cer
Sunt trepte albe egale
Coastele zeului trăgându-şi resemnarea prin deşert
Pelerini sorbind din copita sfântă
Apa unui imperiu străin

VI.
Ne vom întoarce aici nevăzuţi
Pe aripa unei gâze
Sau în piele de şarpe
Ne vom desfăşura cearşafurile tăcuţi
Şi din încheieturi ne vor ţâşni lotuşi
Cu gât subţire
Mişcându-ne lumea de sus
Cât să ajungem cu tălpile în apus
Nici cer nici pământ
Nici om nici pasăre
Doar viaţă mărunţită pe o tavă
Din care zei cinici
Gustă şi scuipă pe rând.

VII.
Nu mai ştiu ce e ruşinea
nici umilinţa de a avea nu doar gânduri
ci şi trupul acesta spre care degetul zeului
arată profesional punctele vulnerabile
cine ar crede că poemele se scriu cu aceeaşi mână
care aşază pe giulgiu flori galbene, boabe de orez
bucăţi de cuvinte rămase netrăite
Distrugătorul e mare amator de culori şi vopsele
stă cu picioarele încrucişate şi se joacă
peste capetele plecate cu o baghetă de os
prinde sufletul morţilor din zbor
le suge moleculele şi ţi le suflă în încheieturi
ca pe nişte forme rotunde de ceaţă
în cautare de vehicule spre a le purta
etern transparenţa

VIII.III
Trecerea noastră pe aici
nu e decât o repetiţie
pentru Marea Călătorie
în care amândoi vom zbura pe spate
cu ochii măriţi de cât a fost
să învăţăm prea târziu
şi mâinile împreunate
ca şi cum ne-am fi trăit viaţa
în altă parte
şi am fi venit aici
doar să împraştiem cenuşa.

India, 2008

________________________________________________________________________

CUCERIRI DISPERATE

Suntem aici.
Singuri într-o limbă străină.

Eu calc neatentă pe vârful copacilor
strivind din loc în loc
câte un steag ridicat ostentativ
pentru cei care se întâmplă sa uite
că ne aflăm în cel mai înalt punct
al cuceririlor disperate.

Tu rămâi în penumbra unei cafenele
saturat de poeţi,
de iubitele poeţilor cu priviri languroase
şi biografii ajustate din mers.

Trecerea noastră pe aici
nu e decât o repetiţie
pentru Marea Călătorie
în care amândoi vom zbura pe spate
cu ochii măriţi de câte a trebuit
să învăţăm prea târziu
şi mâinile împreunate
ca şi cum ne-am fi trăit viaţa
în altă parte
şi am fi venit aici
doar să împraştiem cenuşa.

_________________________________________________________________________

MĂSLINUL DE PIATRĂ

Cum ar fi arătat Mântuitorul
dacă ar fi ajuns bătrân?

si-ar mai fi dat el
chipul nostalgic neînduplecat
ziditorilor de biserici,
demolatorilor trufasi în căutare de mituri
ori vinovat şi-ar fi vindecat
propriile încheieturi
lăsând apa să rămână apă
şi orbii să-şi vadă de drum?
Şi-ar mai fi dat el şi ultimul fiu
îndoielii
ori seara, lăsându-şi capul
pe genunchii Magdalenei
ar fi văzut pământul la fel de rotund
învârtindu-se pe degetul ei arătător
îndreptat ca din întâmplare nu spre cerul
ameninţător
ci spre o floare sălbatecă
galbenă ca ceara lumânărilor
picurând pe sânii voluptoasei
corupătoare de divinitate
în timp ce măslinul de piatră
ar fi lovit cerul
cu călcâiul ei etern rătăcitor.

_________________________________________________________________________

CONSPIRAŢIA OBIECTELOR

După un timp
lucrurile nu îşi mai recunosc stăpânul.

Există o revoltă a obiectelor
prea mult ţinute sub control
o conspiraţie cu timpul,
făcătorul de farse,
care ne lasă iluzia
că ceva ne-ar aparţine definitiv
cu excepţia îndoielii.

Obiectele ne vor supravieţui
cu orgoliul propriului lor destin
eliberate de sufletul
pe care l-am pus în ele
gata oricând să fie credincioase
altui stapân,
aşa cum în dimineaţa de după moarte
lumina va cădea la fel
peste cuvertura cu maci
primită de la mătuşa ta în dar
să ne înăbuşim frica
şi în care noul locatar
îşi va împături arma de vânătoare.

_________________________________________________________________________

FESTINA LENTE

Totdeauna e prea târziu
chiar filosofia grecilor
trebuie luată cu prudenţă
te poti scufunda fără urmă
şi greutatea corpului tău
nu va ridica nivelul oceanului,
greutatea sufletului tău
a fost evaluată la 0,003
şi asta numai dacă mori prevenit
de eternul festina lente.

Lucrurile stau totdeauna mai simplu:
plânsul unui copil,
aerul nopţii de vară,
cărţile din care tot ce rămâne
e fericirea în câteva sinonime,
disperarea din urmă
că dragostea îţi dă tot
în afară de timp.

_________________________________________________________________________

DE DINCOLO

Există o ţară şi mai îndepărtată
Decît cea în care tocmai ai ajuns
O patrie pentru fiecare zi a săptămânii
Tentaţia de a-ţi ascunde în pod un cal albastru de foc
Fornăitor, hoinăritor, gata să te ducă în zbor acolo
Unde vei ajunge totdeauna prea tîrziu,
Şi de fiecare dată dintr-o direcţie greşită,
Dintr-o dorinţă interpretată nepotrivit
Cum ţi-ai prelungi visul pînă ce trupul extenuat
Ar lua forma cearşafului ud
Şi fantomatic ar da buzna în oraşe interzise
Ori ar escalada munţi demult prefăcuţi în cenuşă
Locuri pe care oamenii au obosit să le locuiască
Şi s-au urcat urlînd pe acoperişuri, au sucit gîtul păsărilor,
Au înnebunit, au zburat, s-au înecat,
Au fugit cu măruntaiele ieşite murmurînd cîntece de luptă
Şi au părăsit patria fiecărei zile a săptamînii
Unde distanţele nu mai înseamnă nimic
Unde nimic nu mai e fix, etern, stabil
Nimic nu mai e acolo unde ştiai că ar trebui să fie
Pămîntul s-a umplut de rătăcitori şi de patrii mobile
Cerul e doar un punct de tranzit
Prin care călătorii îşi savurează deriva.
Morţii se cutremură.

_________________________________________________________________________

OGLINDA DE CENUŞĂ

Azi impart oglinda în două:
pe o parte cea care am fost până la tine
corabie de aer cu pânzele umflate de zborul păsărilor
pendulând între case de vară
acoperite de iederă şi de mirosuri tinere
- ah, fragii sălbatici însângerându-mi buzele –
hoinăream prin mediterane ionice şi liniştite
ape ceţoase trase la mal de bărbaţi neatenţi
în căutarea lanii de aur.

Pe partea cealaltă
cea care sunt cu tine acum
singură şi fericită
schimbându-mi mereu orizontul de aşteptare
privind cum din măruntaiele pământului
iese un câine negru tăcut
şi nu mă tem.

Cât din viaţa aceasta să fie sortită
sfiiciunii
de a ne arăta întregi
într-o oglindă ce cenuşă.

_________________________________________________________________________

ÎMBĂTRÂNESC VISELE

Sunt aici, sunt aici,
casa îşi mişcă pragul cu uşile la perete
în ritmul cuvintelor mele stâlcite
şuierate, şoptite
în urechea vecinilor orbi şi surzi
la inflexiunile tandru disperate
ei îşi taie gazonul mai departe
din ecran vocea comandorului
culcă iarba la pământ
înainte ca firul să pleznească tânăr
şi ne promite viaţă fără de moarte

îmbatrânesc visele pe caldarâm

sunt aici
sfântă ironie a sorţii
să retrăiesc toate de care odată am fugit
îmi primenesc aici moartea
cu umbra întinsă la refuz.

_________________________________________________________________________

GEOGRAFII IMAGINARE

Dacă nu ar fi fost acea dimineaţă
de toamnă,
respiraţia încinsă a oraşului
decapitat,
liniştea căzută ca o cortină
vişinie,
am fi continuat să pariem
strâmb
pe lupte închipuite,
pe geografii imaginare,
privindu-ne umbra întinsă arogant
în oglinzi mincinoase.

Cei puternici sunt singuri.
Cei puternici sunt trişti
şi atit de vulnerabili
în candoare de a-şi împinge
visele
acolo unde nici ei nu le mai pot urmări
cu privirea.

De sus toate se văd la fel:
morţii cu morţii
cei vii cu deşertăciunea.

_________________________________________________________________________

PRIETENILOR DE ACASĂ

Ai nimerit într-o zi în care avioanele
zboară jos
stăm în grădina din spate
bem cafea lungă din căni înalte
şi ne strigăm unii altora cuceririle
oprite la jumătate
simulări reuşite cu pământul scăpat de sub picioare.

E bine aici
lumina cade în cercuri ovale
peste transplanturi de viţă de vie,
roşii cu gust din copilărie – mândria noastră –
şi flori artificiale locale
îţi spun, aici nu se bea şi nu se citeşte pe capete
oricine poate avea un supersonic orange
din care visele bufnesc cu zgomot
pe asflatul strălucitor
între două lumi totul se trăieşte dublu
ar trebui să avem şi două memorii complet separate
altfel n-o să mai ştii dacă asistenta obeză din Puerto Rico
nu ţi-a făcut injecţii când erai mic
copiii au fost aici înfiaţi de Mall-uri
iar în grădinile zoologice pot uneori vedea pe viu
găini şi ornitorinci, duminici albe cu tei înfloriţi,
flori uriaşe în care culoarea a înghiţit mirosul

totul aici e atât de uşor
nu trebuie decât să întinzi mâna şi să formezi un număr
apelul tău e important în eter
rămâi aşa şi sigur cineva te va întreba ce mai faci
cineva sigur îţi va ura o zi fericită
continuă să alergi, nu întreba, aleargă
cu o sticlă de apă plată lipită de piept
îţi spun, aici nu se moare
şi dacă totuşi s-ar întâmpla,
nu va observa nimeni.