Reviews


English

Romanian

___________________________________________________

English





___________________________________________________

Romanian

România literară Nr.30 din 3 August 2007
Metafora vindecătoare - de Grete Tartler
Cine are curiozitatea să acceseze site-ul new-yorkez de hipnoterapie, http://www.hypnotherapyny.com/ va descoperi uluit fotografia poetei Carmen Firan, şi dedesubt explicaţia: "Certified clinical hypnotherapist &counsellor. Member of the American Board of Hypnotherapy". Surpriza nu este totuşi atât de mare pentru cei care ştiu că această scriitoare, absolventă a unei Facultăţi de Matematică, stabilită din 2002 la New York, cu numeroase cărţi traduse sau scrise direct în engleză, din 2005 membră a Asociaţiei Naţionale Americane de Hipnoză şi a Comitetului American de Hipnoterapie, este o Săgetătoare cu vocaţia înţelepciunii, dar şi a aventurii şi schimbării, o personalitate atât de complexă încât lasă mereu la iveală altă sclipire a cristalului multiplu şlefuit.
Schimbarea de identitate pentru care a optat Carmen Firan dovedeşte o mare încredere în rezultatele concrete ale cuvintelor, arta pe care poeţii o stăpânesc intuitiv. Da, cuvintele sunt cele care pot aduce (apud Freud) cea mai mare fericire şi cea mai cumplită disperare; prin mesajele lor, intenţionate sau nu, te îndeamnă să creezi realitatea, stimulînd sensibilitatea, simplificând rezolvarea conflictelor, aducând înţelegere şi respect între oameni diferiţi; ele pot fi pietrele pe care păşeşti pentru traversarea torentului. Rostim zilnic mii de cuvinte fără a lua în serios puterea lor de a schimba lumea.
Eseurile publicate de Carmen Firan pornesc de la certitudinea că alegerea cuvântului potrivit e cheia succesului, că energiile benefice pot fi stimulate de acesta. Limbajul purtător de iubire aduce putere, dăruieşte echilibru şi integritate; rostirea cuvintelor pozitive poate duce la o transformare de viaţă, la cea mai mare victorie a existenţei noastre. "În copilărie alegeam un cuvânt şi îl repetam la nesfârşit, până ce îşi pierdea sensul. Silabele... păreau ca dintr-o limbă străină, încă neinventată sau demult părăsită.... Continuam să repet acelaşi cuvânt până la completa lui descărnare, până nu mai rămânea din el decât osul alb, fragil, o falangă ridicată spre cer..." (În căutarea esenţei).
Astfel dematerializate, cuvintele sunt visate, salvate, protejate. Spre deosebire de "cuvintele impuse de dictatură, care puteau intra în două pagini de dicţionar... un coşmar lingvistic din care fiecare se salva cum putea", limbajul artiştilor avea nuanţe, mister, evadând în fabulă şi imaginaţie. Spre deosebire de cuvintele "abuzate", demonetizate, obosite - aceleaşi în mentalitatea catastrofică a lui "se poate şi mai rău" a regimului comunist şi în optimismul american al refrenului "don't worry, be happy" - taifasul şi filozofarea balcanică stârneau plăcerea confabulaţiei, constituiau o terapie de grup. Exactitatea exprimării riguroase, lipsite de îndoială, n-a ajuns vreodată să se ridice până la esenţă. Ea nu ne poate pune în armonie cu noi înşine, cu lumea şi divinitatea.
Emigrarea a însemnat pentru Carmen Firan, ca şi pentru mulţi alţi scriitori, "o renaştere înăuntrul altui înveliş de cuvinte sau... o moarte, simbolică şi ea". De obicei, concentrarea duce la clarificare benefică, la vădirea talentului scriitoricesc, dar poate provoca şi înstrăinarea prin limbaj. Metafora îşi protejează unicitatea, îşi încuie bine magicul şi face cheia scăpată.
Pentru un scriitor care a ales o nouă "casă a limbajului", tema traducerilor şi a relaţiei scriitor-traducător devine preocupare permanentă. Asocierea sunetelor, misterul reuşitei unei traduceri nu au explicaţie logică. De aceea, a recurge la Horoscopul limbajului (cum se numeşte unul dintre eseurile inculse în volum) pare un lucru de la sine înţeles. Carmen Firan îl citează pe discipolul lui Steiner, Yehuda Tagar, teoreticianul "filofoneticii" (al efectului produs de intonaţia anumitor sunete şi cuvinte aspra unităţii trup-spirit), care identifică forţe ascunse în limbaj, tipare acustice capabile de a produce modificări mentale sau de comportament. Tagar vorbeşte despre sunete înzestrate cu atitudini, stări şi acţiuni reglate de inflexiunea rostirii, ton şi muzicalitate. Anumite similitudini în diverse limbi se datorează faptului că experienţe asemănătoare sunt exprimate prin sunete asemănătoare. Este linia pe care a mers în Europa, spre a cita doar un nume foarte cunoscut, Ernst Jünger, iar în România, compozitorul Octavian Nemescu.
Eseuri precum Tipuri şi categorii de metafore sau Metafora vindecătoare atrag atenţia asupra metaforei existenţiale (apanajul artiştilor), metaforei politice, religioase, comerciale. Oamenii au predispoziţia de a accepta mai degrabă sensul metaforic decât pe cel direct. "Refuzăm să acceptăm moartea, dar suntem gata să îmbrăţişăm ideea reînvierii, a paradisului, a călătoriei eterne prin univers în aşteptarea reîncarnării.... Ne e mai teamă de iadul de dincolo decât de cel de aici". Metafora, care face copilăria fericită (poveştile sunt citite în special seara la culcare, tocmai pentru că universul lor simbolic oferă siguranţă şi refugiu liniştitor) poate fi utilă terapeuţilor, celor care au înţeles că pe măsură ce societatea îşi revendică triumful funcţionării eficiente... alienarea şi depresiile nu sunt un moft". Tensiunea, stress-ul, nefericirea "care bântuie o lume croită grandios, care îşi are însă preţul şi victimele eiť ar putea fi îmblânzite cu ajutorul metaforei vindecătoare.
Rugăciunea este "un exemplu al puterii cuvintelor bine alese şi direcţionate instinctiv spre atingerea unor scopuri concrete (îndepărtarea bolii, răului, nedreptăţii) sau a unor praguri spirituale evoluate (iertarea, smerenia, împăcarea)". Împăcarea cu rosturile lumii "prin înţelepciunea care exclude resemnarea, dar ţine mintea trează, curioasă, deschisă", prin renunţarea la orgoliu, prejudecăţi şi suficienţă, prin blândeţe, toleranţă şi iertare, nu vine neapărat din cărţi sau din filozofie. "Bunicii noştri acordau importanţă fiecărui cuvânt pe care îl scoteau pe gură... erau mânuitori genuini ai metaforelor existenţei". Nu degeaba, scrie Carmen Firan, în credinţa populară "cuvintele puteau îndupleca zeii, aduce ploaia, lega şi deslega spiritele de energii ascunse, crea blesteme dar şi miracole tămăduitoare, puteau schimba destinul ori împăca şi ierta sufletul după moarte".
Dacă realitatea e creată de oameni, dacă "trăim ceea ce reuşim să înţelegem", metafora vindecătoare ne poate pune în acord cu noi înşine, "deschizând canalele comunicării autentice şi binefăcătoare cu ceilalţi". Eseul Terapia prin metafore face referire la psihiatrul Milton Erickson, fondatorul hipnoterapiei permisive, ale cărui reuşite porneau de la spunerea unei poveşti în care metafora juca un rol determinant. "Hipnoterapia îşi bazează teoriile pe afirmaţia că din confruntarea voinţă-imaginaţie, imaginaţia iese întotdeauna învingătoare.... să lăsăm visul... să se desfăşoare în naivitatea lui şi să fim spectatori entuziaşti la propria noastră înscenare de destin". Pe de altă parte, avertizează Carmen Firan, comenzile false trimise către subconştient pot fi citite de acesta ca fiind reale, ceea ce poate provoca instaurarea stării închipuite. "Ipohondrii se vor îmbolnăvi până la urmă de-adevărat. Nemulţumiţilor li se va lua darul. Înţelepciunea populară mai spune că de ceea ce ţi-e frică nu scapi, gândurile se materializează în forme deja modelate imaginar".
Citind - ca pe o convingătoare poveste - Puterea cuvintelor, mi-am amintit de una din scrierile lui Al-Gahiz (sec. 9), în care un sultan plătea poveştile cu "ideea de bani". Totuşi, ce lume dincolo de Ocean! Hipnoterapia o fi având rezultate concrete în America, dar în România, unde toată lumea e puternică în cuvinte, nu i-ar trece nimănui prin minte, chiar dacă ar avea bani destui, că ar putea să-i cheltuiască pentru a fi... împăcat cu sine. Ca să nu mai vorbim de împăcare, în general.
_____________________________________________________

Scrisul Românesc, 2007
www.revistascrisulromanesc.ro
Despre volumul Puterea Cuvintelor de Carmen Fian
Ovidiu Ghidirmic

Un eseu de filosofia limbajului

Născută la Craiova, la 29 noiembrie 1958, Carmen Firan a fost o vreme director de programe la Centrul Cultural Român din New York, unde s-a stabilit în anul 2002.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Poeţilor Americani şi a PEN American Center, coeditor al revistei Interpoezia din New York, Carmen Firan face parte dintre acei scriitori care aparţin celor două culturi, română şi americană, a căror operă a apărut în mai multe ediţii bilingve, contribuind, din plin, la buna cunoaştere şi apropiere dintre cele două culturi, fiind coautoare a Antologiei de poezie americană contemporană. Locul Nimănui („Cartea Românească“, 2006) şi a Antologiei de poezie română modernă şi contemporană. Născut în Utopia („Talisman Publishers“, SUA, 2006).
Carmen Firan este poetă şi prozatoare. A scris dramaturgie, literatură pentru copii şi scenarii de film. Poezia lui Carmen Firan a avut o evoluţie de-a dreptul spectaculoasă, de la volumul de debut, Iluzii pe cont propriu („Scrisul Românesc“, 1981) şi până la volumul atât de semnificativ intitulat Cuvinte locuite („Scrisul Românesc“, 2006). Extrem de incitantă şi provocatoare rămâne şi proza lui Carmen Firan, în special volumul de nuvele şi povestiri Caloriferistul şi nevasta hermeneutului („Polirom“, 2005), despre care am avut ocazia să mă pronunţ chiar în cadrul acestei rubrici.
Aspirând să fie ceea ce se cheamă o „scriitoare totală“, Carmen Firan ne surprinde, acum, cu volumul recent apărut: Puterea cuvintelor („Scrisul Românesc“, Fundaţia – Editura, 2007), care este un eseu de filosofia limbajului, domeniu fascinant şi vastă disciplină ale cărei baze au fost puse de Wilhelm von Humboldt, spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Marele lingvist, filosof şi antropolog german a fost primul care a observat că limba nu este ergon („lucru“), ci energeia, adică „proces“. Ceva mai târziu, discipolul său, Karl Vossler, făcea remarca esenţială după care limba nu este numai un mijloc de comunicare, ci îndeplineşte şi o funcţie estetică. Vossler a realizat, astfel, o revoluţie aproape copernicană în filosofia limbajului, deplasând accentul pe latura estetică şi privind chiar limbile naţionale ca stiluri (Limbile naţionale ca stiluri). De aici şi până la Martin Heidegger, cel mai mare gânditor al veacului trecut, nu este decât un pas. După marele filosof existenţialist german, în Originea operei de artă, „limba însăşi este poezie şi încă în gradul cel mai înalt“, iar „omul locuieşte în cuvânt“. Cât de heideggerian sună titlul volumului de versuri al lui Carmen Firan Cuvinte locuite! Ceea ce dovedeşte că poeta a trăit aceeaşi obsesie ca şi marele filosof german.
Puterea cuvintelor este o temă obsedantă pentru orice scriitor adevărat, convins de supremaţia Logosului, spre care aspiră necontenit şi care reprezintă chiar sensul fundamental al existenţei sale. În treacăt fie spus, nu întâmplător unul dintre corifeii romantismului englez se numeşte, după cum bine se ştie, Wordsworth, pseudonim care exprimă aceeaşi idee de putere a cuvintelor! Marcată de o puternică trăire interioară, Carmen Firan nu putea să rateze o temă atât de fecundă şi generoasă. Dar, autoarea nu şi-a propus să realizeze, prin această carte, un studiu ştiinţific propriu-zis, ci un eseu de filosofia limbajului, cunoscându-şi foarte bine obiectivele şi forţele, aşa cum ţine să ne precizeze: „Nefiind un studiu ştiinţific, ci o experienţă emoţională personală şi impresionist-declarată, acest eseu îşi asumă doar subiectivismul formulărilor“. Declaraţie plină de modestie, ce nu-i diminuează însă cu nimic meritele reale ale lucrării, ci îi aduce, dimpotrivă, un plus de personalitate şi originalitate, decât dacă ar fi întreprins un studiu sec şi pedant, o compilaţie pe această temă, practic, inepuizabilă.
În primul capitol, În căutarea esenţei, eseista încearcă să-şi răspundă la întrebarea: care sunt cuvintele puternice, pline de forţă? Acestea nu pot fi decât cuvintele care încearcă să surprindă esenţele. Heidegger a teoretizat, cu o expresie proprie: „rostirea esenţială“. Aşa stau lucrurile şi dintr-o perspectivă fenomenologică, dacă aplicăm faimoasa metodă husserliană a „reducţiei eidetice“, a reducerii la esenţă. Cuvintele puternice sunt cuvintele încărcate de sensuri, pline de miez, ce formează „rostirea esenţială“. La antipodul lor sunt cuvintele goale, seci, lipsite de sensuri, de conţinut, ce intră în banala logoree cotidiană, mergând până la „beţia de cuvinte“, cum o numea Titu Maiorescu, ce desemnează patologia limbajului. Dacă ţinem cont de opoziţia blagiană Tăcere – Cuvânt, cuvintele puternice, pline de miez, sunt cele ce se nasc din Tăcere, adică din reflecţie, din meditaţie.
Repetiţia, clişeizarea, şablonizarea, standardizarea sunt cele care duc la demonetizarea cuvintelor şi la lipsa de comunicare autentică. Este denunţat „limbajul de lemn“ din socialism, dar şi alienarea pe care o produce computerizarea din societatea de consum, în acest caz având de a face cu Înstrăinarea prin limbaj, titlul celui de-al doilea capitol al cărţii lui Carmen Firan. În lumea capitalistă modernă, singurătatea este apăsătoare. Eseista se simte, la New York, ca profetul Iona în pântecele balenei, a Leviathanului biblic, referindu-se, în subtext, la cunoscuta dramă a lui Marin Sorescu, dar şi la celebra afirmaţie a lui Nietzsche: „Singurătatea m-a înghiţit ca o balenă“.
Eseul lui Carmen Firan capătă, pe alocuri, o tonalitate confesivă, atunci când este vorba de experienţa personală trăită în SUA. Deosebit de interesante sunt consideraţiile despre expresiile uzuale specifice din cele două limbi, română şi americană, care divulgă mentalităţi şi atitudini diferite. Dar, peste tot, fiinţa umană se confruntă cu singurătatea, cu boala, cu bătrâneţea şi cu obsesia morţii. Drama umană este, în esenţă, aceeaşi peste tot. Marea problemă este cum să exorcizăm răul prin puterea cuvintelor? De fapt, aceasta este întrebarea capitală la care încearcă să răspundă Carmen Firan, în cartea sa, care nu este numai un eseu de filosofia limbajului, ci şi de filozofie a existenţei, în acelaşi timp.
În succintul capitol Semnificaţia Începutului, eseista desfăşoară o impresionantă erudiţie despre importanţa, cu totul excepţională, pe care o acordau cuvântului cei vechi, civilizaţiile şi culturile antice, ce profesau o adevărată supremaţie a Logosului. Dacă n-ar fi să amintim, aici, decât Cartea Facerii, din Vechiul Testament, în care lumea s-a născut prin Logosul divin. Aceasta este şi cea mai frumoasă variantă a mitului cosmogonic fundamental, în care geneza lumii este explicată prin Cuvânt: „La început a fost cuvântul“. Este o concepţie care presupune un recurs ad originem. De aici şi titlul acestui capitol, unul dintre cele mai substanţiale ale acestui eseu. Din păcate, în lumea modernă, desacralizată, secularizată, o lume părăsită de zei, pândită de standardizare, uniformizare, globalizare, comercializare, cuvântului nu i se mai acordă aceeaşi importanţă. Cuvântul a decăzut din demnitatea sa iniţială, şi-a pierdut din har şi a devenit un vehicul de reclamă şi de sloganuri politice. Trebuie să ştim să-i restituim cuvântului vigoarea simplă a Începutului, încărcătura magică, dacă vrem ca lumea modernă şi tehnocratică să nu fie învinsă de propriii demoni şi umanitatea să nu dispară.
Despre Metafora revelatoare – titlul unui alt capitol – ştim de la Lucian Blaga, care împărţea metaforele, în Geneza metaforei şi sensul culturii, în două mari categorii: „revelatorii“ şi „plasticizante“, mai importante fiind, după marele nostru filosof al culturii, cele „revelatorii“, pentru că aduc un inevitabil spor de cunoaştere.
Şi, cu aceasta, am rezumat prima parte a eseului, intitulată Puterea cuvintelor. Cea de a doua poartă un titlu arghezian: Cuvântul potrivit. Cuvintele puternice sunt „cuvintele potrivite“, spuse la „momentul potrivit“, cum bine precizează eseista. Altfel spus, cuvintele trebuie să fie bine alese, dacă vor să fie „cuvinte puternice“.
În capitolul Tipuri şi categorii de metafore, Carmen Firan recurge la o clasificare, sui generis, a metaforelor, într-o lume standardizată şi uniformizată: existenţiale, politice, speculative (comerciale), artistice şi religioase, cele mai periculoase fiind, după opinia autoarei, acestea din urmă, într-o lume ameninţată de conflictul confesiunilor şi de fundamentalismele religioase. Peste toate aceste categorii de metafore, eseista pune mai presus: „Metafora vindecătoare“, categorie proprie, în care se vede contribuţia personală a autoarei. „Metafora vindecătoare“ este metafora prin care se produce exorcizarea răului prin limbaj, prin forţa cuvintelor.
Cel mai profund şi original capitol rămâne Horoscopul limbajului, în care Carmen Firan valorifică tezele lui Rudolf Steiner, celebrul savant austriac, specialist în ştiinţele oculte şi ale discipolului său, israelianul Yehuda Tagar.
Rudolf Steiner, fondator al Societăţii Antroposofice (1912), aplică, în filosofia limbajului, poetica elementelor al lui Gaston Bachelard, care îi are, la rândul ei, punctul de plecare în filosofia antică. După Rudolf Steiner, cuvintele pot fi clasificate în funcţiile de cele patru elemente pe care anticii le puneau la baza universului. „Cuvintele de apă“ sunt cuvintele fluente ale oratorilor, care se exprimă dezinhibat, natural, fără complexe. „Cuvintele de aer“ sunt cele care exprimă transparenţa esenţelor şi o mişcare ascensională spre Divinitate. Acestea sunt cuvintele artiştilor şi filosofilor. „Cuvintele de foc“ sunt cuvintele patetice, incendiare, ale profeţilor şi revoluţionarilor. „Cuvintele de pământ“ sunt cuvintele interiorizate şi profunde ale savanţilor.
Yehuda Tagar profesează o Filofonetică, stabilind relaţii între sunete şi constelaţiile cosmice, implicit, semnele zodiacale.
Partea cea mai originală a eseului lui Carmen Firan constă în definirea metaforică şi foarte personalizată a unor concepte esenţiale: iluzie, speranţă, autosugestie. Definiţii pe care nu le-am mai întâlnit la nici un alt autor: Subconştientul este: „câinele de pază dintre real şi imaginar“; „Speranţa este o tendinţă naturală, iluzia este o construcţie forţată“; Autosugestia este „o formă de comunicare a conştientului cu subconştientul“ ş.a.m.d.
În finalul eseului său, Carmen Firan pune de acord filosofia limbajului cu hermeneutica ontologică şi teoretizează importanţa cercului hermeneutic.
Nu putem să cucerim lumea dacă nu o înţelegem. Cercul hermeneutic este cercul înţelegerii sau al comprehensiunii. Acestea sunt conceptele-cheie ale hermeneuticii. Cercul hermeneutic este şi un cerc ontologic, totodată. Trebuie să ştim să ne trasăm un cerc al existenţei şi să ne aşezăm în centrul lui, înconjuraţi de fiinţele şi lucrurile pe care le îndrăgim.
Acesta este tot secretul vieţii – ne spune Carmen Firan, într-o carte, pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de fermecătoare, străbătută de un dens şi tulburător lirism şi care aparţine unei poete cu totul remarcabile a epocii contemporane.