\

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



OMUL DIN EST


Un prieten doctor m-a rugat odată să-l ajut câteva săptămâni peste vară până i se întoarce secretara din concediu. Menirea mea era doar să răspund la telefon, să programez pacientele astfel încât să acopăr orele de program evitând aglomeraţia ori aşteptatul excesiv şi eventual să le dau instrucţiuni cum să ajungă la cabinet celor care veneau pentru prima dată. Nimic mai simplu. Orice alte probleme sau întrebări erau destinate unei asistente pricepute care îşi petrecea ziua în cabinet. Practic tot ce aveam eu de făcut era să port cu mine un celular pe care transferasem numărul cabinetului medical şi să răspund politicos la apeluri. În rest îmi puteam vedea de treburile mele liniştită. N-o să sune prea multe paciente, m-am gândit, era vară, călduri mari, lumea plecată în vacanţă. Cabinetul de ginecologie se afla în Queens, cartier mare cât Bucureştiul, cel mai populat cu emigranţi de toate etniile şi religiile, de la pakistanezi şi indieni, la chinezi, hispanici, est europeni, greci şi ghaianezi, iranieni, ruşi sau evrei buharini din fostele republici sovietice. Iar cabinetul prietenului meu reflecta pe deplin diversitatea cartierului.

După câteva zile am realizat că lucrurile nu stăteau deloc aşa cum mi le imaginasem. Nu multe paciente din Queens păreau să plece vara în vacanţă. Ori tocmai pentru că erau în vacanţă îşi făceau programare la doctor? Telefonul suna fără încetare. Rusoaice cu voce imperativă care se mirau că nu vorbesc ruseşte, hispanice care la început îmi spuneau mamita şi apoi mă certau că trăiesc în America şi nu am învăţat încă spaniolă, chinezoaice care mai mult ghiceam ce spuneau, poloneze catolice care îşi programau câte un avort copleşite de vină şi cu voce sugrumată de lacrimi, americance pudice sau evreice ortodoxe care când aflau că medicul era bărbat îmi închideaueau telefonul jenate, negrese vesele care îmi spuneau sweetheart, câte un musulman care vorbea în numele nevestei şi voia să se asigure că poate sta şi el în cameră când doctorul îi consulta soţia. Fireşte, cele mai bucurase erau româncele cărora le vorbeam limba aşa că după ce îşi luau programarea îmi povesteau în detaliu ce simptone au, de ce suferă, ce le mai fac copiii ori ce impresie le-a lăsat ultima vizită în România.

Fusesem sfătuită de prietenul meu doctorul să fiu amabilă şi să nu-mi pierd răbdarea şi nervii, aşa că ascultam, ce era să fac?, toate accentele, plângerile şi reproşurile cu sentimentul măreţ că dădeam dovadă de profesionalism chiar dacă îmi venea să arunc uneori telefonul şi să scap cu fuga.

Era imposibil să nu se ivească întrebări colaterale programării pentu care sunau, astfel că intram fără voia mea în tot felul de comentarii nu ştiu cât de profesionale... şi ajunsesem să dau sfaturi gravidelor, să calmez femei la menopauză, să îmbărbătez tinere cu sarcini nedorite, să compătimesc bărâne slabe de vezică ori să încurajez cupluri cu probleme de fertilitate. Mă credeau poate asistentă medicală ori aveau pur şi simplu nevoie să vorbească - ori să se certe - cu cineva? Îmi petreceam ore în şir cu telefonul la ureche şi dezvoltasem o reală admiraţie pentru meseria de secretară pentru care e clar că nu eram făcută. Nu cedam însă iritărilor, îmi înghiţeam replici şi îmi controlam tonul chiar dacă îmi venea uneori să râd în hohote iar alteori să strig de disperare.

Cele mai imprevizibile erau tot româncele. Profitând de faptul că îmi puteau vorbi în limba natală, se relaxau imediat eliberate de handicapul accentului şi abordau un ton superior şi un discurs neaoş. Pacientul nostru, stăpânul nostru. Unele îmi spuneau fără nicio legătură : Aici nu suntem în România...declamându-şi vreo dilema identitară ascunsă. Ori n-aveţi nevoie de pacienţi? Eram la dispoziţia lor blestemând ziua în care acceptasem senină să mă joc de-a secretara.

O femeie cu voce tabagică şi accent dâmboviţean sună într-una din zile să facă o programare pentru viitoarea ei noră. Vor avea nunta într-o lună la un Country Club din Long Island, adaugă ca şi cum fără detaliul ăsta aş fi programat-o greşit. O felicit pentru eveniment, îi doresc o zi bună în continuare şi vreau să închid. „Şi să-i facă don doctor toate analizele, sânge, urină, plus mă-nţelegeţi... să ştim şi noi cum stăm...” O asigur că aşa va fi dar soacra coboară vocea şi îmi spune conspirativ: „ Am o mândreţe de băiat. Dar sunt foarte amărâtă. Fata asta cu care vrea să se însoare are diabet.” O consolez, multă lume are diabet. „ Crezi că se ia?” „Ce să se ia?” Îmi amintesc de întrebările de la Radio Erevan. „Diabetul se ia?” „Nu doamnă, staţi liniştită.” „Eşti sigură?” mă tutuieşte matern. „Absolut.” „Nu vrei totuşi să-l întrebi pe doctor?” „Doamnă, nu are rost să întreb pe nimeni, diabetul nu este o boală contagioasă, nu se ia”, mă trezesc ridicând uşor vocea şi depăşindu-mi atribuţiile. „Mă rog...” îmi spune neconvinsă, „O să vedem care va fi situaţia”. Câteva minute mai târziu sună din nou telefonul. De data asta un bărbat care mă întreabă direct: „Speak Romania?” Accentuez: „Vorbesc Romanian”. O dă imediat pe româneşte adoptând un ton familiar. Nevastă-sa are deja programare dar e pacientă nouă şi vrea să ştie cum să ajungă la cabinet.
„Cu maşina sau cu metroul?” îl întreb eu.
„O aduc eu, doamnă, se poate?! Cu maşina.”
„De unde veniţi?”
„Din Est” răspunde soţul şi tace aşteptându-mi direcţiile. Tac şi eu sperând să adauge ceva.
„Din care Est?”, întreb răbdătoare.
„Câte esturi există, duduie?”. Simt cum vocea i se irită pe măsură ce eu ajung din doamnă duduie.
„Nu ştiu, dar ca să vă pot da direcţii spuneţi-mi de unde veniţi.”
„Dar nu ţi-am spus? Din est. ” mă tutuie pe model american.
„Din Queens, din Long Island, din Manhattan, de unde?”
„Păi ce, Manhattanul e-n est? Noi venim din est.”
„Spuneţi-mi atunci unde locuiţi şi vă dirijez”.
„Ce te interesează pe matale unde locuim noi? Ştii să ne spui sau nu cum ajungem acolo?”
„Atunci spuneţi-mi măcar ce autostradă aveţi în apropiere.”
„Noi n-avem autostrăzi, numai bulevarde.”
„Ce bulevarde?” trag de informaţia preţioasă scăpată din neatenţie.
„Grand Central”.
„Aceasta e o autostradă, nu un bulevard.”
„Asta-i părerea matale. Pentru noi e un bulevard.”
„Foarte bine. De pe Grand Central ieşiti la existul 20 şi faceţi la dreapta pe bulevardul Queens.”
„N-avem cum să facem la dreapta de pe Grand Central. Ţi-am spus că venim din est. Din est se poate face numai la stânga. Atâta lucru ştim şi noi.”
„Se poate şi la dreapta şi la stânga, dar ca să ajungeţi la cabinet trebuie să faceţi la dreapta”, îi spun rar şi calm şi mă mir şi eu de mine.
„Eu la dreapta nu fac, să fie clar, n-ai cum să faci la dreapta dacă vii din est.”
„Cum doriţi, dar nu o să ajungeţi atunci la cabinet”.
„Ascultă, mătăluţă conduci?”
„Da, conduc.”
„Păi de-aia e harababură, că o luaţi toate aiurea, asta e!”
Şi mi-a trântit telefonul. Am băut un pahar cu apă şi când îmi mai revenisem a sunat din nou.
„Alo! Tot eu sunt. Între timp m-am uitat şi eu pe hartă şi m-am lămurit. Uite ce e, domnişorică, eu nu vreau să te jignesc, eu înţeleg că mătăluţă eşti pusă acolo să îndrumi pacientele, dar habar n-ai cum se ajunge din est. Domnu doctor ştie ce le spui matale pacientelor? Ajunge vreodată careva acolo? Eu mă mir că mai ţineţi cabinetul ăla deschis!”

Cum a închis omul din est a sunat o americană cu voce subţire şi delicată. Era gravidă şi voia să ştie cât peşte tuna poate să mănânce pe zi odată ce citise pe internet că tuna conţine mercur. „Cât de puţin”, i-am răspuns şi m-am grăbit să răspund la apelul care aştepta pe linia cealaltă: „Fiţi amabilă, domnul doctor face şi la sâni?” „Ce să facă la sîni?” „Poză”. „Vreţi să spuneţi mamogramă?” „Exact.” Am trecut repede la alt apel: „Alio! Lucraţi şi sâmbăta?” „Da”, i-am răspuns bucuroasă. „Ruşine!” Şi mi-a închis scurt. Era probabil o buharină care şi-a transplantat aici tradiţia religioasă...Pe o altă linie o voce ascuţită şi sigură pe ea cu accent sută la sută american îmi spune direct: ”Am programare luni după amiaza şi vreau să mă asigur că doctorul are în cabinet speculum de mărimea cea mai mică” sau alta: „Dacă sunt gravidă credeţi că pot să-mi vopsesc părul?”

Telefonul a sunat din nou şi înainte să-mi spun poezia: „Buna ziua, cabinetul medical...cu ce vă pot ajuta?”, o voce de bărbat a strigat în receptor imperativă: „Alo!” Un alo pur românesc. Am crezut că era tot omul din est şi am amuţit.
„Alo, don doctor e acolo?”
„Nu este astăzi”.
„Dar cum pot să vorbesc cu dumnealui?”
„Puteţi să-i lăsaţi un mesaj”.
„Bine. Sunteţi gata? V-aţi luat ceva de scris?”
„Spuneţi, vă rog”.
Mă aşteptam să-mi dea numele soţiei, telefonul, adresa, vreun diagnostic, orice altceva decât ceea ce avea să-mi spună:
„Comunitatea românilor basarabeni Dorul vă invită joi, 26 august la sărbătoarea...”
„Mă scuzaţi, azi e joi, 26 august...”
„Nu mă întrerupeţi, vă rog. Şi ce dacă e azi?”
„O invitaţie nu se face în aceeaşi zi.”
„Nu mai spuneţi! De când? Dumneavoastră simţiţi româneşte? Eu aici îmi fac datoria de onoare. Nu e treaba mea ce zi e azi. Mi s-a spus să sun şi să invit? Eu sun şi invit. Vă rog să notaţi numaidecât până la capăt.”
Tac învinsă şi mă fac că scriu.
„Aşa, staţi o leacuţă c-am scăpat rândul ....deci, ăăăăă vă invită joi, 26 august la sărbătoarea graiului românesc care va avea loc la restaurantul Bucarest. 20 de dolari intrarea.Va fi o adunare de suflet, aşa să-i spuneţi.”
Am închis, abia am apucat să înghit o pastilă de durere de cap şi telefonul a sunat din nou.

Peste două zile s-a întors secretara din concediu şi i-am recomandat prietenului meu doctorul să-i mărească salariul cu un spor de periclitate. A zâmbit, ştia ce spun. Eu am plecat într-o scurtă vacanţă evitând un timp telefonul. Totuşi, la întoarcere, n-am rezistat curiozităţii şi am aflat că soţia omului din est a apărut la cabinet singură, transpirată, cu două ore mai târziu decât era programată. S-a scuzat agitată spunând că soţul ei a luat-o la stânga pe bulevardul Queens şi s-a rătăcit iar până la urmă ea a fost nevoită să vină cu metroul. Doctorul s-a scuzat gândindu-se probabil că îi dădusem eu direcţiile greşit. Femeia a fost însă corectă, i-a mărturisit că soţul ei nu înţelege geografia locului, evită autostrăzile şi face totdeauna la stânga pe bulevarde, convins că este singurul sens normal când vii din Est.

Back to top

 

 

Fiction in Romanian:


Unde Incepe Cerul


India - Impotriva Cuvintelor

Caloriferistul si nevasta hermeneutului


Sarpele


Vorbitorul